Turma lui Iehova

CONSTANTIN CHIFOR



TURMA LUI IEHOVA
(piesă document în două acte)


Multe personaje sînt reale


PERSONAJELE

ROBI
TULI
ARON RUBIN
IZU GROPER
LAVI SEGAL
MAER
HARI
FRIDA LÖBEL
ZAIDMAN
LEONFELD
TRAIAN MARCU
HELMUT
RUDOLF SCHMIDT
VIORICA AGARICI
CEFERISTUL
MUNCITORUL
TARANCA
SUBLOCOTENENTUL
AUREL TRIANDAF
SECRETARUL
OVIDIU TOGAN
MIHAI ANTON
HELLA PETERSEN
GUSTAV VON RICHTER
MANFRED VON KILLING
FIGURANTI
SURORI DE CARITATE
(Acţiunea se petrece în iunie 1941)


ACTUL ÎNTÎI

Cabinetul de lucru al ministrului Mihai Anton. Mobilier corespunzător. Pavoazaj în spiritul vremii. Ministrul se află la birou. Intră secretarul şef de cabinet. Imperturbabil şi dezinvolt.

SECRETARUL: Baronul von Killing, ambasadorul Germaniei!
ANTON (surprins): La o oră atât de matinală? Nu mi-a solicitat nici o întrevedere!
SECRETARUL: În ultimul timp, se autoinvită la cele mai imprevizibile ore.
ANTON: Am observat. Pofteşte-l la mine pe subsecretarul de stat!
SECRETARUL: Şi baronului, ce să-i transmit? Îl primiţi?
ANTON: Să aştepte!
SECRETARUL: Este însoţit de un ofiţer din trupele de Siguranţă… Gestapo. Şi cere să fie primit urgent.
ANTON (plin de sine): Asta-i bună acum. Să aştepte! Poate să fie însoţit şi de Papa Pius al XII-lea! Aici, la Guvern… Există o regulă. O convenţie ceremonială. Peste care nu se poate calcă.
SECRETARUL: Domnule ministru, e inutin! Atît baronul cît şi însoţitorul său, sfidează orice protocol. De-abia i-am reţinut. Voiau să dea buzna.
ANTON: Mda! Teutonii ăştea sînt daţi naibei! Întotdeauna preocupaţi! Grăbiţi! Şi cu chestiuni urgente. Să poftească!
SECRETARUL: Neîntîrziat!
ANTON: Nu-l mai chema pe subsecretar! Invită-l, aici, pe colonelul Togan!
SECRETARUL: Foarte bine! Pentru o asemenea întrevedere este omul cel mai potrivit. Să vă însoţească. Şi să vă ţină companie. (Iese).
CEI DOI: Heil Hitler, Herr ministru!
ANTON (politicos): Omagiile noastre, domnule ambasador!
KILLING: Am onoarea să vi-l prezint pe maiorul…
RICHTER: Gustav von Richter!
KILLING: Şeful Gestapoului german al tripelor Reicului din România. Prim-consilierul meu militar. Doctor în filozofie al Universităţii din Köln.
ANTON: Încîntat! E o veritabilă cinste pentru mine.
RICHTER: Nu mai puţin, Herr ministru! Am auzit că sînteţi un jurist de faimă. De incontestabil renume.
ANTON: Am studiat Economia. Şi Dreptul Internaţional.
RICHTER: Doream neapărat să vă cunosc. Baronul von Killing mi-a vorbit, în termeni elogioşi, despre tumneavoastră.
ANTON: Serios? E surprinzător, domnule maior! Mă bucur din tot sufletul (Pauză). Domnule ambasador, tocmai vă gîndeam la Domniile Voastre. Voiam să vă văd. Să conversăm. Dar nu ştiam cum. Dacă aţi şti cît de încîntat sînt!? Mulţumesc proniei cereşti că v-a trimis în Cabinetul meu tocmai acum!
KILLING (vulpoi bătrîn): Şi eu sînt măgulit, Herr ministru! Este o mare fericire pentru un diplomat, acreditat la Bucureşti. Să se întreţină cu tumneavoastră! Nicăieri, pînă-n prezent, în ţările pe-unde-am reprezentat interesele Germaniei, n-am întîlnit atîta cordialitate. Atîta bunăvoinţă. Şi înţelegere!
RICHTER: Nici eu, Herr ambasador – baron! Acelaşi lucru l-am simţit. De cum am urcat scările acestui edificiu guvernamental. Plin de grandoare. Şi încărcat de istorie.
ANTON: Mă faceţi să mă simt flatat, domnilor! Sînteţi, deopotrivă, delicioşi! De-a dreptul… extraordinari! Dacă-nţeleg bine, e o vizită de curtoazie?
KILLING: Aţi intuit perfect! E o vizită de complezenţă (Întinzînd un plic): Şi un mesaj. De la Herr Ribbentrop.
ANTON: Domnul Ribbentrop?
RICHTER: Ministrul Afacerilor de Externe al Reichului.
ANTON: Regret că pînă în prezent nu am avut prilejul să-l cunosc personal, pe Domnul Ribbentrop. (Lasă plicul pe birou).
KILLING: Păcat! Tumnealui este o grandioasă personalitate.
ANTON: Îmi închipui. Sper că, în curînd, voi repara această lacună. Impardonabilă.
RICHTER: Aveţi toate şansele. Intenţionează să vă facă o vizită.
ANTON: Serios? Cînd?
KILLING: Luna viitoare.
ANTON (teatral): Sînt emoţionat. E o adevărată surpriză!
RICHTER: Şi mai ales plăcută.
KILLING: Ce putem transmite, în acest sens?
ANTON: Îl aştept. Nerăbdător. Să poftescă. Şi-l vom primi cu tot ceremonialul. Cuvenit.
KILLING: Va fi emoţionat cînd va afla. Doreşte – Kolosal – să vă îmbrăţişeze. Şi să stabilească, cu tumneavoastră, contacte personale. Strînse şi indestructibile.
ANTON: Asta-i formidabil. Abia aştept (Semn cu ambele mîini): Dar, de ce, nu ocupaţi loc? Poftim, domnilor! Vă rog! Nu vă sfiiţi!
RICHTER: Danche Schön!
KILLING (conformîndu-se): Româneşte, se spune, „mulţumesc”, von Richter!
ANTON: Exact! Aţi pronunţat corect.
KILLING: Sînt foarte fericit că nu mai am dificultăţi de pronunţie. Am învăţat, schnell, limba română.
RICHTER: Ich sprechen rumänisch … vorbesc curent.
ANTON: Sînteţi de invidiat, domnilor! Camarazii dumneavoasträ, sosiţi anul trecut, în România, se descurcä anevoios.
RICHTER: Din păcate… Sie haben recht!
ANTON: Cu ce vă tratăm? O cafea? O ţigară?
KILLING: Ţigaret… de foi, Herr ministru! Dacă se poate – trabuc! (Anton îi tratează, prietenos).
RICHTER: O, la, la! Havana? Sehr gut! Kolosal!
KILLING: Nicht, cafea!
RICHTER: Tocmai am servit la Ambasadă.
KILLING: Eventual un coniac. De nu vă este cu supărare. Să ne încălzim puţin sufletele.
ANTON: Atunci, un coniac! (Deschide o mobilă. Scoate o sticlă şi pahare): Metaxa! Sper să vă fie pe plac.
RICHTER: Metaxa? Minunat! Nici că se putea ceva mai delicios!
TOGAN (intrînd): La ordin, domnule ministru! Am fost chemat?!
ANTON: Da! Avem oaspeţi
TOGAN: . De mare seamă. Şi pe nepusă masă: observ!
ANTON: Fii discret, te rog! Domnilor, îmi permiteţi să vi-l prezint pe Colonelul Togan!
KILLING: Baronul Manfred von Killing!
ANTON: Domnul colonel este unul dintre colaboratorii mei. Doctor în Drept la Sorbona. Absolvent al Şcolii de Război de la Saint-Cyr.
RICHTER: Heil Hitler! Maior Gustav von Richter!
TOGAN: Heil… şi Maiestatea Sa Regele Mihai I! Colonel Ovidiu Togan!
KILLING: Ich habe nichts dagegen… la Majestatea Sa!
TOGAN (în poziţie de drepţi): Domnilor! (Către Anton): Daţi-mi voie mie! Servesc eu. (Continuă umplerea paharelor).
ANTON: Chiar te rog! (Către musafiri): Cum vi se par Bucureştii, domnule ambasador? Şi România, în particular, Herr doctor-maior?
KILLING: Cu respect, dar răspunsul meu este dezamăgitor.
ANTON: De ce?
KILLING: Nu mi-am formulat încă o părere. Abia mi-am prezentat, Majestăţii Sale Regelui, scrisorile de acreditare
ANTON: D-le ambasador, dar aveţi de-acum… 5 luni!
KILLING: O, nein! Vier! Vreau să spun patru.
ANTON: Cinci sau patru importă prea puţin.
KILLING: Poate. Dar dacă, totuşi, mi-am formulat o părere, n-aş vrea să dezamăgesc. Şi să creez animozităţi. Momentan… mă abţin.
ANTON: Mă rog. Cum doriţi. Nu insist.
TOGAN (întinzînd o tavă): Serviţi!
KILLING (ridicînd şi ciocnind paharul): Prosit!
ANTON: Noroc! Bine aţi venit!
RICHTER: Pentru camaradenie. Şi fraternitate! Heil!
TOGAN: Să trăim cu toţii! La mulţi ani!
RICHTER: Herr ministru, impresiile mele despre România sînt pozitive. Aveţi o ţară admirabilă. Cu peisaj montan şi colinar variat. Exotic şi luxuriant. Şi cu inestimabile bogăţii. Inclusiv minerale.
KILLING: Dar… es tut mir leind. E o ţară prea mică pentru un popor mîndru. Şi realmente ospitalier.
ANTON: Chestiunea ”spaţiului vital”, dacă-mi îngăduiţi, domnilor, să folosesc această expresie. Din arsenalul ideologic al naţional – socialismului german. A început să ne dea şi nouă, românilor, de gîndit.
RICHTER: Nici nu-i de mirare. Era ceva previzibil. În ultima perioadă, România a fost bestial trunchiată.
KILLING: Ar fi fost o miopie politică, din partea tumneavoastră. Şi ai celorlanţi guvernanţi români, dacă aţi mai fi tolerat această nedreptate. Acest rapt multiteritorial.
RICHTER: Şi dacă, în al unsprezecelea ceas, nu v-aţi fi hotărît să
obţineţi, pe calea armelor, pămînturile româneşti cotropite. Atît de ruşi cît şi de ceilalţi năvălitori.
ANTON: Indiscutabil.
TOGAN: Bineînţeles.
KILLING: Basarabia şi Bucovina de Nord, pot constitui oricînd revendecările tumneavoastră teritoriale.
RICHTER (punînd gaz pe foc): Ba chiar mai mult! Să nu uităm Ardealul şi Cadrilaterul. Cu landurile sale Durostor şi Caliacra.
ANTON: Evident. Aţi enunţat un adevăr. Acum, însă, dorim să adunăm la patria mamă doar Basarabia şi Bucovina de Nord.
KILLING (încercînd un test): Dar Ardealul şi Cadrilaterul, de ce, nu? Renunţaţi definitiv la aceste provincii?
TOGAN: Deocamdată. Mai tîrziu… rămîne de văzut.
KILLING: Răspunsul tumneavoastră nu ne satisface. Conţine o doză de ambiguitate.
RICHTER: Şi lasă să se priceapă că, în viitor, aceste provincii vă vor intersa.
ANTON: Dumneavoastră credeţi ce doriţi. Pe noi nu ne afectează.
KILLING: Îi afectează şi-i nelinişteşte, în schimb, pe aliaţii noştri unguri şi bulgari. Or, asta este o chestiune gravă. Deosebit de periculoasă.
TOGAN: Nu trebuia s-o generaţi. Cîndva, va trebui să-i suportaţi consecinţele.
KILLING: Iluzii! Şi absurdităţi deşarte.
RICHTER: Vă îmbătaţi cu apă de trandafir. Şi năzuiţi imposibilul.
KILLING: Domnilor, vă avertizez: Nu vă jucaţi cu focul! Că s-ar putea să vă frigeţi. Ba chiar să provocaţi un incediu. Devastator.
RICHTER: Luaţi-vă orice gînd de la Ardeal şi de la Cadrilater. Aceste provincii sînt definitiv pierdute. Şi ireconciliabele.
ANTON: Nu fiţi chiar atît de categoric, domnule maior! În viitor, orice este posibil.
RICHTER: Mă îndoiesc. Vă rog, nu mai insistaţi. Totul este inutil. Zadarnic. De prisos.
TOGAN: Roata istoriei se-nvîrte neîncetat. Şi, în timp, ne poate rezerva numeroase surprize.
ANTON: Noi românii, sîntem oameni înţelegători! Şi facem uneori unele concesii. Cînd marii potentaţi ai acestei lumi, ne-o cer. De aceea şi dumneavoastră v-a trebui să ne înţelegeţi. Şi împreună să facem dreptate: Poporului român.
KILLING: Îmi plac aceste cuvinte. Cu adevărat… înţelepte. Mergînd pe această linie. Şi renunţînd la abstracţii. Şi la absurdităţi. Aş vrea să abordăm cîteva chestiuni importante.
ANTON: Poftim! Vă ascult!
KILLING: Cum explicaţi, Herr ministru, vîlva şi indignarea opiniei publice româneşti? Din perioada lui august – septembrie 1939? În raport cu Albitrajul germano – italian de la Viena? De la Palatul Belvedere?
RICHTER: Exact! Chestiunea asta interesează Berlinul? Şi trebuie urgent elucidată.
KILLING: Potrivit informaţiilor Doctorului Fabriciu, predecesorul meu la Ambasadă, s-a mers pînă acolo încît s-au organizat manifestaţii de protest. Mai în toate oraşele României!
ANTON: Într-adevăr. Dar este vorba de un Diktat. Şi nicidecum despre un Albitraj. În principiu, informaţiile Doctorului Fabriciu sînt corecte. România s-a conformat Diktatului. Unele cercuri ale opiniei publice, inclusiv fostul nostru suveran, Regele Carol al II-lea, au privit cu consternare şi ”înţelegere” acest act.
TOGAN: Manifestaţiunile de protest, precizez, au fost declanşate de forţele opoziţioniste.
RICHTER: Şi care sînt aceste forţe?
ANTON: Partidele politice. Cu deosebire cel Ţărănist. Şi totodată comuniştii. Infiltraţi în diverse structuri.
KILLING (aprins): Tocmai aceste lepre? Aceşti neisprăviţi? Ordinari? Asta înseamnă că în România există un număr impresionant de comunişti? Şi de militanţi ţărănişti? Altfel, nu reuşeau să pună în mişcare populaţia acestor oraşe!
RICHTER: Asta-i şi concluzia mea, Herr ambasador – baron. În această ţară domneşte hausul. Şi anahia.
ANTON: Nu-i chiar aşa, domnule maior! E o concluzie eronată.
KILLING: Absolut de loc! Reflectă adevărul. De altfel, aici am binevoit să ajung.
ANTON: Pentru ce?
KILLING (întinzîndu-i un document): Pentru a vă înainta acest protest.
ANTON (sărind ars): Protest? De la cine?
KILLING: Reichsführerul SS Himmler.
ANTON (revoltat): Îl resping, domnule ambasador! Asta depăşeşte orice închipuire!
TOGAN: Domnilor, precizez că Excelenţa Sa, domnul ministru! Deţine portofoliul Externilor. Şi nicidecum Internele!
KILLING: N-are importanţă! Protestul este adresat Excelenţei Sale. Şi în calitate de Vicepreşedinte al guvernului! Deţineţi două portofolii. Nu?
ANTON: Şi-n această calitate îl resping!
RICHTER: Aveţi acest curaj? Vă avertizez că atitudinea tumneavoastră implică un risc.
KILLING: Foarte mare! Kolosal!
ANTON: Lăsaţi, domnule maior! Nu-i chiar atît de ”Kolosal”, pe cît apreciază, domnul ambasador. Comunişti şi aventurieri ţărănişti au existat. Dar acum nu mai există.
TOGAN: Imensa lor majoritate au fost, între timp arestaţi. Şi internaţi în lagăr. Sperăm să-i pescuim, curînd, şi pe ceilalţi. Puţini. Scăpaţi descinderilor. Şi astfel să isprăvim, odată, pentru totdeauna cu ei!
ANTON: Poliţia şi Siguranţa statului îşi vor face datoria.
KILLING: Zadarnic! Aţi acţionat cu întîrziere.
RICHTER: Orice greseşea în această privinţă se plateşte. Berlinul şi Reichsfürerul Himmler, nu iartă.
TOGAN: Vă puteţi imagina şi dumneavoastră, domnilor! Operaţia de identificare nu e uşoară.
ANTON: Cere un efort uriaş. Dacă nu chiar imposibil de realizat.
KILLING: Desigur. Cere. Nu minimalizăm aprecierea tumneavoastră. Şi înţelegem resentimentele încercate. Datorită acestui protest. Dar acum faptul e consumat. Bine că aţi înregistrat şi acest progres. Cu protestatarii priponiţi în lagăr. Îl vom informa pe Herr Himmler. Şi probabil îşi va schimba optca negativă despre Guvernul român.
RICHTER: Sînt convins că dacă veţi continua arestările. Şi osîndirea extremiştilor politici, veţi înregistra un succes total. Am fi fost profund afectaţi, dacă am fi constatat, că în România, bolşevismul şi creştin – liberalismul ar fi găsit un teren fertil. În măsură să favorizeze, dezvoltare lor socială.
ANTON: Exclus cu desăvîrşire, domnule maior! La noi nu se poate întîmpla asta. Sîntem prudenţi. Şi deosebit de activi.
KILLING (ridicînd paharul): Zum Wohl!
ANTON: Sănătate şi fericire!
RICHTER: Prosit! Auf Ihr Wohl!
TOGAN: Să trăim cu toţii! Şi să vedem sfîrşitul!
KILLING: Noi, în Germania, am isprăvit cu partidele politice. Şi Societatea Civilă. Demult şi definitiv. Curînd vom aniversa un deceniu. Am depus un efort gigantic. Îmi reamintesc şi-acum.
ANTON: Sîntem la curent. Vă urmărim cu interes.
KILLING: Abia aştept să rezolvaţi şi tumneavoastră această problemă. Pentru a ne sprijini la întronarea Ordenei noi. Preconizată de Führer pe Continent. În Europa. Şi în întrega Lume.
ANTON: Vă puteţi bizui pe sprijinul nostru. Cu toată încrederea, domnilor! Mai ales acum, cînd sîntem interesaţi de teritoriile româneşti. Înstrăinate.
RICHTER: Asta o dorim. Imperios. De la tumneavoastră. Avem de realizat planuri. Şi acţiuni gigantice împreună. Iar pentru edificarea lor trebuie să ştim în cine avem încredere. Şi pe cine ne putem bizui.
KILLING: Acceptîn cu înţelegere Diktatul de la Viena, graţie căruia am satisfăcut revendicările Guvernului de la Budapesta, România nu va rămîne nerăsplătită. Noi, germanii, sîntem recunoscători. Şi ştim să-i recompensăm pe amicii şi aliaţii noştri. Atunci cînd aceştia ne înţeleg. Şi sînt receptivi la doleanţele noastre.
ANTON: Noi, românii, domnilor, nu ne mulţumim cu vorbe. Vrem fapte. Lucruri concrete. Or, pînă acum n-aţi demonstrat nimic.
KILLING: În acest caz, Basarabia şi Bucovina de Nord le puteţi considera încorporate în statul român.
RICHTER: Dacă Armata Română va lupta în acest război. Cu eroismul ei binecunoscut. Veţi avea enorm de cîştigat.
KILLING: În numele Reichului sînt împuternicit să declar: În schimbul provinciilor româneşti cedate, veţi primi, în compensaţie, alte teritorii. Înfloritoare şi îmbelşugate. Profund variate ca peisaj.
TOGAN: Dar unde se află aceste teritorii?
ANTON: Acest pămînt al făgăduinţei?
RICHTER: În Est.
KILLING: De asemenea, declar: Cu sprijin german, veţi fundamenta un alt stat. Infinit mai puternic. Şi mai întins decît România Mare. De la 1918. Dezmenbrată de bolşevici. În urma ultimatumului Sovietic din august 1940.
ANTON: Domnule ambasador, sînteţi foarte generoşi. Dar, pe noi, alte teritorii nu ne interesează. Nu dorim decît să reintrăm în posesia pămînturilor noastre strămoşeşti.
RICHTER: Şi, de ce, nu? Sînteţi un popor chiar atît de paşnic?
ANTON: Nu numai! Ci şi un popor iubitor de libertate. N-am asuprit pe nimeni în decursul istoriei. Şi nici nu vrem să fim asupriţi.
TOGAN: Ne-am angrenat în acest război. Pentru dezrobirea fraţilor noştri. Dintre Nistru şi Prut. Astfel, ne păstrăm neutralitatea.
KILLING: Domnilor, tumneavoastră vorbiţi serios? Sînt pur şi simplu nedumerit!
RICHTER: Eu nici nu mai ştiu ce să cred. Mă simt bulversat.
ANTON: Pentru ce, Herr maior? Vi se pare ceva nefiresc?
RICHTER: Strămoşii tumneavoastră: geto-daci şi romani au fost nişte popoare războinice. Romanii au cucerit lumea. Prin iscusinţă şi forţă militară. Iar geto-dacii, ”cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”… Precum îi considera bătrînul Herodot. Părintele istoriei. Au durat, încă, acum 2000 de ani un stat viabil, mare şi centralizat. Sub sceptrul lui Burebista.
TOGAN: Asta o mai puteţi spune odată. E adevărat.
ANTON: Observ că stăpîniţi istoria, domnule maior! Ba chiar şi Istoria României.
RICHTER: Am studiat la universitate. Doctoratul, însă, l-am susţinut în filozofie. Actualmente, urmează să susţin un al doilea doctorat. În istorie. Şi deoarece mă aflu în România, îl voi susţine la Universitatea din Timişoara. Cu o teză despre: ”Năvălirea popoarelor migratoare”.
TOGAN: Succes! Am să vă ţin pumnii strînşi.
RICHTER: Mulţumesc! Sînteţi amabil. Dacă aveţi unele rezerve, putem încerca un test.
TOGAN: Acum vreo 2500 de ani, teritoriile din preajma Mării Negre şi Dunărea, locuite de sciţi şi geto-daci, au fost invadate. La hotare. De oştile persane ale regelui Darius. Înaintea bătăliei pentru cucerirea lor, Darius a primit un mesaj. Cifrat. De la cei ameninţaţi. Constituit din cîţiva şoareci, cîteva broaşte şi un mănunchi de săgeţi. Un clarvăzător persan i-a descifrat regelui acest mesaj. Vă rog, conţinutul mesajului.
RICHTER: Am parcurs, în ani, Istoria poparelor antice. Inclusiv Legendele sciţilor şi ale geto-dacilor. Îmi amintesc numeroase date. Şi întîmplări. Descifrarea mesajului este acesta: „Ori vă ascundeţi în pămînt ca şoarecii. În apă ca broaştele… sau veţi pieri… străpunşi de săgeţi”.
TOGAN (impresionat): Bravo! Felicitări!
ANTON: Sînt sigur că veţi lua acest doctorat. Cu magna cum laude.
RICHTER (sistematic şi scrutător): Românii sînt un popor paşnic. Şi iubitor de libertate. Aţi subliniat adineauri. Iar noi am rematcat, între altele, vitejia strămoşilor tumneavoastră: romani şi geto-daci. Acum aş dori să scot în relef cîteva idei.
ANTON: Vă rog! Continuaţi!
RICHTER: Poporul german nu se poate mîndri cu caracterul său pacifist. Deşi sîntem urmaşii Cavalerilor Teutoni. Şi ai Impăratului Otto I, întemeietorul „Sfîntului Imperiu Roman de naţionalitate germană”. Mai curînd semănăm temperamentul înaintaşilor tumneavoastră.
ANTON: Ce vă face să consideraţi asta? Presupuneţi unele particularităţi comune?
RICHTER: Indubitabil! Apetitul nostru belicos. Şi expansionist. Asemănător

romanilor. (Cu gravitate şi patos): Tomnilor, dorim şi noi să cucerim lumea. Şi să fondăm un nou imperiu…
KILLING: Imperiul german de 1000 de ani. Sau Mariele Reich. Constituit numai din aerieni. Oameni de rasă superioară.
ANTON: Asta necesită un efort uriaş. Presupunem că nu va fi prea comod.
RICHTER: Bineînţeles.
TOGAN: Şi unde intenţionaţi, domnule ambasador, să fondaţi acest imperiu? Din cîte ştim, pe mapamond, nu mai există teritorii nepopulate.
KILLING: În Răsărit, colonele!
TOGAN: În Răsărit?!
ANTON: Impoaibil! Europa răsăriteană este populată de atîtea popoare!
KILLING: N-are importanţă! Vom face să nu mai fie.
RICHTER: Şi să trăiască numai o singură naţiune! Naţiunea germană!
TOGAN: Cu alte cuvinte, popoarele răsăritene vor fi germanizate?
KILLING: O! Nici vorbă! De aşa ceva. Asemenea practici erau specifice Evului Mediu. Şi, mai ales, vremurile de mult apuse. Pe cînd în Epoca modernă!…
RICHTER: Cu totul altfel, tomnilor, se soluţionează această chestiune!
ANTON: În Epoca modernă, ce practici sînt caracteristice? Cum veţi proceda?
KILLING: Sînt popoare inferioare, Herr ministru! Nimic mai simplu: Le vom extermina!
RICHTER: Astfel, în Răsărit, vor trăi, în exclusivitate: Oameni cu sînge pur german. Cu sînge arian. Celelalte popoare – Kaput! Vor deveni doar o vagă amintire. Consemnată în manualele de istorie. Predată elevilor din ciclu elementar.
ANTON (impresionat): Domnelor, dumneavoastră sînteţi în deplinătatea facultăţilor? Sau eu am asurzit? Şi nu aud bine?
KILLING: De ce? Pentru ce sînteţi nedumerit?
ANTON: Îmi face impresia că aţi deraiat. Aţi cam luat-o razna!
RICHTER: Cîtuşi de puţin, Herr ministru! Sîntem completamente lucizi. Şi întregi la cap.
KILLING: Tumneavoastră n-aţi citit Operile führerului Adolf Hitler?
ANTON: Spre marele meu regret, nu! Nu le-am citit.
KILLING: A! Vă înţelegem, acum! E şi firesc!
RICHTER: Vă recomand să citiţi. Neîntîrziat: „Mein Kampf”! Şi nu veţi mai fi atît de nedumerit!
ANTON: În România n-a fost editată.
RICHTER: O asemenea operă? Mă surprinde! Publicaţi toate prostiile. Şi elucubraţiile franţuzeşti! Iar o operă fundamentală. A unui creator genial. Nici pomeneală!
KILLING: Asta-i adevărat. Dar nu-i ceva prea grav. Herr ministru, dacă doriţi s-o citiţi v-o procurăm noi.
ANTON: Vă mulţumesc anticipipat!
KILLING: De aici, se poate da un telefon?
ANTON: Cu cine doriţi?
KILLING: Cu Ambasada.
ANTON: Un moment! Vă pun eu pe fir. (Ridică receptorul): Centrala? Fă-mi legătura cu Ambasada germană! (Întinde receptorul): Poftim, domnule ambasador!
KILLING: Fraülein Petersen? Guten Morgen! Aici Killing. În persoană. Fraülein, fii ochi şi urechi! Am nevoie de două exemplare din „Mein Kampf”. Cînd? Chiar acum. În cîteva minute. Unde? În ce loc? Preşedenţia Consiliului de Miniştri. Cabinetul tomnului Vice prim-ministru… Michel Anton. Da. Repede, fraülein! Urgent! Aici mă găseşti. Te aştept. Da. Foarte bine! Heil Hitler! (Receptorul în furcă). În cinci minute, Fraülein Petersen, secretara mea, e aici. Şi atunci veţi intra în posesia unui adevărat tezaur. De ştiinţă şi cultură politică.
TOGAN: „Mein Kampf” propovădueşte doctrina nazistă?
RICHTER: S-ar putea spune şi aşa. Vă veţi convinge… personal. Citind-o!
TOGAN: În caz afirmativ, nu-mi mai suscită interes. Am luat, deja, cunoştinţă de unele idei. Acum. De la dumneavoastră.
KILLING: Un coneac se mai poate servi? Mi s-a deschis apetitul.
TOGAN: Mie, însă, mi s-a cam aplecat.
ANTON: Domnule colonel, serveşte! Şi mai multă reţinere. Fără comentarii. Noi nu ne ocupăm de analiză. Şi nici de critică.
RICHTER: „Mein Kampf”, domnilor, este o operă politico-filozofică de prim rang. În rezumat, o capodoperă a culturii şi filozofiei universale.
RICHTER: Filozofii antici greci, în frunte cu Platon şi Aristotel, cît şi clasicii moderni Decartes, Bacon, Kant pălesc în faţa acestui moment. De gîndire şi înţelepciune.
ANTON: Mă îndoiesc, domnule maior! Şi rămîn uimit că două personalităţi, atît de proeminente, ca Domniile voastre, sînt seduse de aceste teorii.
KILLING: Pentru ce? Vi se pare straniu, Herr ministru?
ANTON: Dar e stupid, domnule ambasador! Toate popoarele Herr doctor-maior, sînt analogice sub raport biologic. În lume nu există popoare superioare. Şi inferioare. Orice popor, mai mic sau mai mare, îşi are ofrand şi prinosul său. Spiritual. La patrimoniul culturii. Şi civilizaţiei universale.
RICHTER: Asta-i o părere simplistă. Pe cînd, noi filozofii, gîndim altfel.
TOGAN (ridică paharul): Domnule ambasador! Să ne mai înviorăm puţin.
KILLING: Minunat! Exact la moment! Prosit!
ANTON (simbolic): Fericire! Şi sănătate!
RICHTER: Alles Gute! Amiciţie! Şi Succes!
TOGAN: Vivat! Să ne fie de bine!
RICHTER:Herr ministru, sînt profund decepţionat. Nu mi-am închipuit că tocmai tumneavoastră! Să priviţi aceste chestiuni, într-o manieră atît de simplistă! De superficială!
ANTON: De ce? Concretizaţi, vă rog!
RICHTER: Deoarece în evoluţia sa. Istorică. Omenirea a mai cunoscut masacre şi atrocităţi. Cum vom săvîrşi noi. În curînd. Nu văd nici o stupiditate. Şi nici idee stranie.
KILLING: Natura este vitregă şi crudă. De aceia şi noi… trebuie să fim vitregi şi cruzi.
TOGAN: Scuzaţi-mă, domnilor! Dar sînteţi cam confuzi. Mai concret, nu s-ar putea? În temeiul cărui drept veţi acţiona? Şi în baza căror principii morale?
RICHTER: Potrivit lui Darwin, în natură supravieţuiesc, cu precădere, indivizii cei mai viguroşi. Nu vom ignora acest principiu. Şi vom acţiona în virtutea dreptului forţei.
KILLING: Dar şi sub imperiul necesităţii poporului german. De aş cuceri un nou loc sub soare!
RICHTER: Iar în altă ordine de idei… Subliniez: „ Cînd întreaga floare a naţiunii germane, are curajul să-şi sacrifice viaţa. Direct. În iadul unui război nimicitor. Fără a regreta, absolut de fel, vărsarea preţiosul său sînge. Indiscutabil. Avem tot dreptul să spulberăm de pe Terra acest conglomerat de popoare. Ale căror degenerate progeneturi se reproduc. Necontenit. Ca viermi.”
KILLING: Astfel, procedînd ne vom îndeplini misiunea noastră mesianică. Primordială…
RICHTER: Şi vom izbuti, precum glăsuieşte magnificul nostru Führer: „Să-i eliberăm pe oameni de îngrădirile împovărătoare ale raţiunii. De autointoxicarea murdară şi înjositoare: cu himerele numite conştiinţă şi morală. Precum şi de cerinţele de libertate şi independenţă. Personală. De care numai puţini muritori se pot folosi”.
KILLING: Am fost concludenţi, tomnilor? Sau mai doriţi exemplificări?
ANTON: O, nu! Mulţumesc! Aţi fost la înălţime.
KILLING (ridicînd paharul): Zum Wohl! Excelent coniac!
RICHTER: E superb, von Killing! Pur şi simplu, Kolosal!
TOGAN: Ca ofiţer de carieră, aş avea o nelămurire. Îmi permiteţi o simplă întrebare?
KILLING: Vă rog! Ce neclarităţi aveţi?
TOGAN: Cum veţi reuşi, dumneavoastră germani, să proiectaţi în nefiinţă atîta lume? Este vorba despre unele popoare şi naţionalităţi. Depăşind milioane de suflete. Şi nicidecum de cîteva grupuri etnice. Restrînse.
KILLING: Întrebarea tumneavoastră-i puierilă! Destul de simplu, Herr colonel! Tehnica şi ştiinţa acestui veac, ne pune la îndemînă numeroase mijloace. Şi procedee. Extinderea actualei reţele de ghetouri. De închisori şi lagăre. Cît şi edificarea în incinta lor a unor cuptore şi ale unor camere de gazare, de super capacitate: Sînt doar cîteva instalaţii, ale unui vast complex. De exterminare şi de expediţie în lumea umbrelor…
RICHTER: Pentru a nu mai aminti un inepuizabil arsenal de ghilotine. Şi spînzurători mecanice. În stare să permită, instantaneu, decapitarea unui imens număr de indivizi.
KILLING: Un convoi, impresionant, de deţinuţi. Odată intrat în lagăr. Praful şi pulberea se va alege din el!
RICHTER: Nimeni, dar absolut nimeni nu va mai ieşi de-aici! Decît sub formă de fum. Prin coşul crematoarelor! Aflate zi şi noapte în funcţiune. Fără întrerupere.
TOGAN: Merce! Sînt edificat!
ANTON: Totul este clar şi pentru mine. Aţi fost în aceeaşi notă înălţătoare. De adineauri. Şi chiar ceva mai sus.
HELLA (intrînd): Heil Hitler!
KILLING: Ai sosit la timp. Heil!
HELLA: Am adus opera solicitată (Scoate dintr-o geantă două cărţi voluminoase): Sînt ultimile două exemplare, von Freiherr! (Manifestă reţinere): Ambasada rămîne descoperită. Nu ne putem dispensa…
RICHTER: Şi ce mă fac eu, acum? Am de onorat cîteva promisiuni. Unor mari personalităţi: Doctori şi profesori universitari.
KILLING (luînd cărţile): Lăsaţi! Nu se prăpădeşte pămîntul! Vom cere Berlinului să mai trimeată…
HELLA: Oho! Cu permisiunea tumneavoastră, am luat, deja, legătura…
KILLING: Şi?
HELLA: În două – trei zile, vom primi un stoc. De cîteva sute de exemplare.
KILLING: Bravo, Hella! Eşti o fată inteligentă. Felicitări! Nu ştiu ce s-ar face Ambasada! Şi, mai ales, eu! Fără serviciile tale!
HELLA (nazistă convinsă): Heil Hitler! Servesc interesele Reichului!
KILLING: În absenţa mea, a survenit ceva nou? Demn de remarcat?
HELLA: Doar două radiograme. Cifrate. Una de la Reicschsleiterul Bormann. Iar alta de la Reischmareschallul Göering.
KILLING: Descifreză-le, Fraülein! Pînă mă întorc. Asta va fi după-amiază.
HELLA: O, ha, ha! Să fiţi sănătos. Le-am descifrat, von Freiherr! Se referă la unele tratative. Şi convenţii comerciale! Cît şi la chestiuni de serviciu. Strict secrete.
KILLING (satisfăcut): Mulţumesc! Auf Wiedersehen, Hella! Misiunea ta s-a terminar!
HELLA: Rămîneţi cu bine, tomnilor! Heil Hitler! (Iese).
KILLING ( înmînînd cărţile ) : Tomnilor ! Sînt sigur că lectura „Mein Kamph”-ului vă va captiva. Şi veţi manifesta un deosebit interes. Pentru originalitatea ideilor vehiculate.
RICHTER: Poporul german n-a cunoscut o personalitate mai înţeleaptă decît Adolf Hitler. Este cel mai strălucit cancelar şi şef de stat. Din toate timpurile. Punîndu-l în umbră chiar şi pe Frederic cel Mare. Reformator luminat. Şi promotor al unui stat german. Puternic şi unificat. Întins pe nemărginite suprafeţe.
ANTON (răsfoind cartea): Rămîne să mă conving. O voi citi. Desigur.
TOGAN (flegmatic): O voi lectura şi eu. Deşi, de pe acum, îmi exprim unele rezerve.
KILLING: Tocmai tumneavoastră, Herr colonel? Mă dezamăgiţi! Este o operă magnifică. A unui demiurg. Vă rog, nu vă pronunţaţi pînă nu o veţi fi lecturat!
TOGAN: Nici nu intenţionez. Cu tot dinadinsul, domnule ambasador! Înainte de toate, eu nu sînt filozof. Dar ca militar şi jurist, o voi digera anevoios.
RICHTER: O întrebare puţin indiscretă: Sînteţi, francofil?
TOGAN: Evident! De ce m-aş ascunde după deget? Mi-am desăvîrşit educaţia în Franţa. Şi sînt tributar spiritualităţii franceze. De altfel, pentru mine, Franţa a fost şi rămîne ţara tuturor posibilităţilor. Democraţiei şi culturii. Iar Parisul, oraşul Lumină. Centrul de greutate al evenimentelor ştiinţifice şi culturale. Omenirea mai are, însă, multe de învăţat de la acest popor. Chiar dacă-n prezent, pe bulevardele Parisului, mărşaluiesc tancurile şi blindatele germane.
KILLING: Iată un om cu opinii ferme! Mă bucur colonele! Numai că viitorul Franţei a apus. Iar al Germaniei a început să răsară. Şi să lumineze prin ordine şi disciplină întreaga planetă. (Sună telefonul).
ANTON: Un moment! (Ridică receptorul) Alo! Da! Cine-i? contele Ghici? Ambasadorul Italiei la Bucureşti… Da, da! Eu sînt, signore conte!
Mihai Anton. Buon giorno! O scurtă întrevedere? Regret. Nu vă pot primi. Chiar acum se află la mine Herr Baron von Killing. Nu, nu, nu! Da. Bine. Îi transmit. Cînd vă pot acorda cîteva minute? Oricînd! Numai acum nu! Să precizez eu ora cînd sînt disponibil? Niciodată, dar pentru Excelenţele Voastre… mîine dimineaţă… la zece. Preferaţi astăzi după-amiază. La orele 17? Fie! De acord! Dacă susţineţi că-i chiar atît de urgent! Da, da. Toată încrederea. Voi fi prezent. A rivederci! (Receptorul în furcă).
KILLING: Contele Ghigi?!
ANTON: El. Vă transmite salutări.
KILLING: Bun băiat. Excepţional… Ghigi ăsta, Herr ministru! Merită să i se deschidă uşile la Preşedinţie. Oricînd. Şi în orice salon particular. M-a invitat să-mi petrec vacanţa la Capri. Cea mai faimoasă staţiune balneo-climaterică italiană. Dar cu războiul şi evenimentele astea? Cine ştie dacă vom mai voiaja undeva?
ANTON: Este greu de presupus, domnule ambasador! Nu se ştie ce ne rezervă ziua de mîine. O vacanţă, însă, în Italia este oricînd binevenită. Ai ce admira!
TOGAN: Am fost, anul trecut, într-un lung circuit turistic italian. Şi am rămas de-a dreptul extaziat.
RICHTER: Tomnilor, eu am voiajat în toată lumea. Am văzut numeroase ţări şi continente. Dar Italia, oricît ar părea de ciudat, încă nu! Aş vrea nespus de mult să vizitez Veneţia, Roma şi mai ales Florenţa. Iar apoi, fie ce-o fi!
ANTON: Vă recomand să vizitaţi neapărat şi Napoli, domnule maior! Italienii au o vorbă: „Să nu mori pînă nu vezi Napoli”.
KILLING: Într-adevăr, merită. E un oraş de basm. Am vizitat Napoli de multe ori. Împreună cu Fräulein Petersen, viitoarea mea soţie. Şi pot confirma îndemnul şi semnificaţia acestei butade. Vezuviul, portul, golful, Pompei… sînt nişte adevărate splendori!
RICHTER: Vă invidiez, von Killing! Pur şi simplu, vă invidiez. Dar sper ca, în curînd, să-mi împlinesc şi eu acest vis. Reichsführerus SS Himmler, intenţionează să-mi încredinţeze o misiune. În Italia. Pentru cîteva luni.
SECRETARUL (intrînd): La ordin, domnule ministru! Aţi sunat?
ANTON: Am comutat cheia. Te rog, preia dumneata convorbirile telefonice.
SECRETARUL: Am înţeles! Aşteaptă domnii Nicolae Malaxa şi Max Auschnitz!
ANTON: Întrevederea cu domnul ambasador von Killing – durează. Să nu aştepte!
SECRETARUL: Domnule ministru, le-am spus. Dar fără nici un efect.
ANTON: Nu mă interesează. Descurcă-te! (Pozînd): Nu sînt pentru nimeni. Nici chiar pentru Majestatea Sa!
SECRETARUL: Zadarnic! De Domniile lor… Domnii Malaxa şi Auschnitz nu se poate scăpa. Sînt impacientaţi. Şi stau în aşteptare, ca pe jar!
ANTON: Şi ce să le fac eu? Regret! N-am încotro!
SECRETARUL: E ceva foarte important. Vor să propună o tranzacţie. Şi să verse-n contul Guvernului nişte fonduri. Considerabile.
ANTON: Ştiu! În principiu, cunosc afacerea asta. Dar vezi: sînt ţintuit! Transmite-le scuze. Şi programează-i pentru mîine… la 11 fix.
SECRETARUL: Voi încerca. Dar va fi foarte greu.
ANTON: Te rog! Şi convoacă, tot pentru mîine. La aceeaşi oră. Pe Ministrul Finanţelor. Tranzacţia trebuie consfinţită. Şi de Domnia Sa.
SECRETARUL: Să trăiţi! Mîine, la ora 11, vor fi toţi aici (Iese)
KILLING (turnînd în pahare şi golindu-l pe al său): Excelent! Metaxa… delicios coniac!
RICHTER: Zum Wohl! Excepţional, von Killing! Nu vă contrazic!
ANTON (dezinvolt. Şi plin de sine): Am suspendat orice audienţă. Întrevederea cu Domniile Voastre este extrem de importantă şi mai presus de orice.
KILLING: Herr Ministru, sînteţi un gentleman. Ne încîntă acest gest. Însă, pentru astăzi, am abordat chestiunile programate.
RICHTER: Tocmai sîntem pe punctul de-a ridica ancora. Şi de-a vă adresa ultimile noastre omagii.
ANTON: Adevărat? Chiar aţi abordat totul? Mă gîndeam că mai aveţi şi altceva.
KILLING: Ar mai fi destule. Dar n-am vrea să abuzăm de timpul tumneavoastră. Şi nici de al nostru. Avem prea mari responsabilităţi.
RICHTER: Iar apoi, mai avem de făcut o vizită.
ANTON: Cum consideraţi. Şi cum găsiţi de cuviinţă! Nu insist!
RICHTER: Mi-a făcut mare plăcere, Herr ministru, cunoştinţa tumneavoastră. Sper să ne-ntîlnim mai des şi să convorbim.
ANTON: Oricînd. Veţi fi bine venit.
KILLING (pe punctul de plecare): Dacă nu vă supăraţi, tomnilor? Herr Mareşal Antonescu este? Se află la Preşedinţie?
TOGAN: Pentru ce? Pe Excelenţa Sa doriţi s-o vizitaţi?
RICHTER: Exact. Pe Excelenţa Sa.
ANTON: Domnul Mareşal Antonescu lipseşte. Nu se află în Bucureşti!
RICHTER: Serios?
KILLING: Dar unde-i? Unde este plecat?
ANTON: În Ţară. Într-o inspecţie a trupelor. Destinate să plece pe front.
KILLING (cu mîinile pe cap): Mein Gott, mein Gott! Tocmai acum?
TOGAN: Din nefericire… Sîntem în război, domnule ambasador! De 48 de ore…
ANTON: Perfect! De 48 de ore. Astăzi – dimineaţă. În zori.
KILLING: Şi ce ne facem, în cazul ăsta? Avem un mesaj şi pentru Excelenţa Sa.
RICHTER: De la magnificul nostru führer.
ANTON: Nu-i nici o nenorocire, domnule ambasador! Încredinţaţi-mi-l mie. Şi la reîntoarcerea domnului Mareşal i-l remit.
KILLING (întinzînd un plic): Poftim! Dar tratează o chestiune extremă. A cărei soluţionare nu admite amînări.
ANTON: Mă rog…
KILLING: Şi sîntem nevoiţi să negociem cu tumneavoastră. Şi cu Herr colonel… Togan.
TOGAN: Domnule ambasador, eu nu sînt membru al guvernului. Şi nu-mi pot asuma vreo responsabilitate! Sînt doar un consilier al Excelenţei sale, domnului ministru Mihai Anton.
RICHTER: N-are importanţă. Sînteţi şi tumneavoastră cineva. O personalitate insemnată.
KILLING: Führerul vrea răspunsul urgent. Şi încheierea unui acord. Bilateral. În 24 de ore.
ANTON (nedumerit): Acord şi răspuns urgent? Sună cam ciudat, domnilor!
Şi, de-a dreptul confuz. Domnule ambasador, cunoaşteţi conţinutul acestui mesaj? La ce se referă? Nu-mi este adresat. Şi nu-l pot viola!
KILLING: Este vorba, Herr ministru, despre chestiunea evreiască. A evreilor din România. Atît mesajul tomnului Ribbentrop. Adresat tumneavoastră. Cît şi acest mesaj al Führerului. Către Excelenţa sa. Mareşalul Antonescu. Atacă acelaşi subiect.
ANTON (deschizînd plicul cu mesajul lui Ribbentrop): Serios? Acum m-am dumerit.
RICHTER: Foarte bine! Era de aşteptat. Nu-i nimic complicat.
ANTON: Din păcate, domnilor, Guvernul român nu împărtăşeşte acest
punct de vedere. Contradictoriu cu filozofia şi religia noastră. Creştin ortodoxă.
KILLING: Într-adevăr? Chiar nu? Asta nu prezintă importanţă. Corelaţi punctul tumneavoastră de vedere cu al guvernului nostrum. Al Reichului. Şi astfel veţi împătăşi.
ANTON: Imposibil! Aşa ceva nu-i cu putinţă. Către Togan): Domnule colonel! O privire! Te rog! Este nemaipomenit!
TOGAN (parcurgînd mesajul): Dar asta-i o ingerinţă, domnule ambassador! Un amestec în treburile noastre interne!
KILLING: Să n-o luăm chiar aşa, colonele! De ce eşti atît de dur? Sînteţi aliaţii noştri doar. În consecinţă, Herr ministru, „opriţi imediat expatrierea evreilor în Palestina”. Şi, categoric, orice migraţie evreiască. Spre altă destinaţie!
ANTON: Să oprim plecările? Pentru ce? Nu putem interzice acestor oameni să plece din România. Şi să se stabilească unde vor. Şi unde găsesc de cuviinţă. În Orient. Sau eventual în Occident!
RICHTER: Încercaţi, Herr ministru! Vă rog, încercaţi! Şi atunci veţi reuşi. Veţi putea stopa emigrările. Numai bunăvoinţă şi receptivitate să existe.
ANTON: A emigra, să fim înţeleşi, domnilor! E un drept… cetăţenesc. Elementar. Iar în România, potrivit constituţiei, se respectă.
KILLING: De această dată, recurgeţi la o excepţie. Şi nu-l respectaţi. Anulaţi acest drept.
TOGAN: De ce?
KILLING: „Continuarea acestor expatrieri îi nemulţumeşte pe arabi. Or, arabii şi Ţările Golfului Persic sînt prietenii noştri. Şi ai Axei.”
ANTON: Or fi. Prea puţin ne interesează. Relaţiile României cu lumea arabă sînt firave. Dacă nu chiar inexistente.
KILLING: Relaţiile Berlinului, în schimb, sînt profunde. Şi de nezdruncinat. Indestructibile. În rezumat.
RICHTER: Vă cerem, aşadar, tomnilor, să faceţi un sacrificiu. Şi să-nţelegeţi această importantă necessitate. Sîntem vital interesaţi în menţinerea acestor raporturi. Cu popoarele Islamului.
TOGAN: Pentru ce? Care-i raţiunea? Şi mulţumită căror considerente ne implicaţi şi pe noi. În afacerile Reichului?
KILLING: Avem nevoie de petrol. De foarte mult petrol. În cantităţi incomensurabile. Victoria „fulger”, preconizată de Führer în acest război, nu e exclus să necesite ceva timp. Şi ce ne facem într-o asemenea ipostază?
RICHTER: Resursele petroliere ale României sînt limitate.
ANTON: Asta-i neîndoielnic adevarat. Iar maşina, de război, germană este gigantică. Şi consumă enorm.
KILLING: Exact! Aţi pus punctual pe i, Herr ministru! Şi aţi scos totodată în relief raţiunea acestui sacrificiu.
RICHTER: Ar mai exista şi alte raţiuni. Dar ar fi absurd să amplificăm aceste convorbiri. Şi chiar să facem unele demonstraţii. Am atins, întrucîtva, acest subiect. În primă parte a întrevederii.
ANTON: Perfect! Am discutat îndeajuns. Mă gîndeam însă că nu-i vizează şi pe aceşti oameni.
RICHTER: Pe cine? Pe evrei? Din contră! Îi vizează şi-i afectează mai mult decît pe oricare altă naţie.
KILLING: Deci, formulaţi, Herr ministru, dispoziţiunile necesare. Şi ordonaţi, organelor tumneavoastră de resort, să-i pregătească de drum.
RICHTER: „Vom prelua noi controlul. Şi soluţionarea chestiunii evreieşti într-un context mai vast. La scară internaţională”.
TOGAN: Să-i pregătească de drum? La ce drum vă referiţi, domnule ambasador? Fiţi mai explicit!
KILLING: Drumul holocaustului. Deportarea populaţiei evreieşi în Germania.
RICHTER: Iar la noi, în lagăre, fumul iese pe coş. Iar vîntul îl ridică… sus, sus, departe. În străfundurile văzduhului.
ANTON: Regret, domnule ambasador! Dar nu vă putem satisface o asemenea cerere. „Guvernul Antonescu nu înţelege să abandoneze această populaţie. Şi să soluţioneze chestiunea evreiască prin suprimare”.
KILLING: De ce? Sînt nedumerit.
ANTON: „Poporul român este tolerant”. Nu concepe crimă şi genocidul. În raporturile sale cu minorităţile naţionale.
TOGAN: Trăim aici, pe moşia Daciei străvechi. În spaţiul mioritic danubiano-carpato-pontic. Români şi neromâni. De sute şi chiar mii de ani. Iar la vremuri de restrişte am dus greul împreună.
ANTON: «Transmiteţi domnului Ribbentrop şi magnificului dumneavoastră führer, că dacă înţeleg să menajeze susceptibilităţile arabe, să nu desconsidere nici sensibilităţile româneşti. Împărtăşim unele discriminări economico-politice. Şi consimţim, în principiu, la interdicţia emigrării evreilor în Palestina. Dar respingem, neclintit, deportarea lor în Germania. Iar cu atît mai mult, „soluţia finală”. Preconizată în mesaj».
KILLING (aprins): Cum? Refuzaţi soluţionarea acestei cereri? (Cu brutalitate, lovind cu pumnul în masă): Ce înseamnă rigiditatea şi poziţia asta iresponsabilă? Vă imaginaţi la ce primejdie vă expuneţi? Cu acest refuz? Şi cu ce implicaţii şi urmări? Catastrofale? Pentru poporul român?
ANTON: Avem simţul responsabilităţii destul de pronunţat. Vă rog…
RICHTER: „Vă atenţionăm că ignorarea acestei cereri constituie un blam. Şi o persiflare a doctrinei naziste. Iar cînd au de-a face cu detractori sau cu opozanţi, de orice poziţie, fie ei miniştri ori capete încoronate, Führerul şi Germania lovesc năprasnic. Şi fără menajamente”.
ANTON: Îmi închipui. De asta sînt totalmente convins. Noi, românii, însă, nu sîntem poporul care să se înspăimînte. Şi care să se lase îngenunchiat. Vom transmite domnului Mareşal şi Majestăţii sale Regelui cererea dumneavoastră. În ceea ce ne priveşte, ne-am pronunţat. Respingem, hotărît, încheierea vreunui acord în acestă chestiune.
TOGAN (văzîndu-i înfuriaţi): Domnilor, fiţi calmi, vă rog! Nu vă agitaţi! Rămîne să se pronunţe şi Excelenţele lor. Dar pînă atunci, răbdare. Şi ţigări… de foi.
KILLING: Sperăm ca Mareşalul şi Regele Michel I să dea dovadă de cumpăt. De chibzuinţă şi multă înţelepciune. Ar fi o cumplită calamitate să se excite mînia. Şi indignarea Führerului!
ANTON: Dumnezeu e mare! Şi-i va călăuzi. Cumva.
KILLING: Numai să-i călăuzească pe calea Berlinului. Şi să nu săvîrşească şi ei o asemenea nesăbuinţă.
RICHTER: Am fi adînc îndureraţi dacă vreun seism sau vreun ciclon nimicitor s-ar abate asupra poporului român.
TOGAN: Urmaşii lui Burebista, evocat de domniile voastre la începutul acestor convorbiri. Ai împăratului Traian. Cît şi ai vajnucului Rege Decebal, au întâmpinat în decursul istoriei numeroase stihii şi uragane. Şi nu s-au încovoiat. Nici noi. Ăştia de astăzi. Nu ne vom încovoia.
ANTON: Şi vom găsi potenţa. Şi resursele morale necesare. Să trecem şi peste acest val.
KILLING: Tomnilor, nu vă jucaţi cu trăsnetul! Şi cu fulgerul lui Thör! Fiţi oameni înţelepţi! Şi daţi curs… pînă nu este prea tîrziu… acestei cerinţe. Impusă de necesităţile prezentului.
RICHTER: Rezolvarea, o vrea acum. În aceste memorabile momente. Cînd deasupra popoarelor Europei. Şi ale întregii lumi. Prietene şi potrivnice Reichului german, bat clopotele istoriei. Şi al revanşei celui de-al II-lea război mondial.
ANTON (cu fermitate): Domnule ambasador, ceea ce am avut de pronunţat, am pronunţat. Poziţia şi hotărîrea noastră sînt ferme şi ireconciliabile.
KILLING: Atunci, întrevederea noastră s-a terminat (Pleacă spre uşă).
RICHTER (în faţa biroului, ridicîndu-se din fotoliu): Ar fi ceva bizar, hazliu şi inoportun, să continuăm convorbirile. Cu nişte guvernanţi lipsiţi de competenţă. Şi responsabilitate.
TOGAN (indicînd ieşirea): Uşa este în direcţia aceasta, Herr Doctor! Înainte!
ANTON: Regret că v-am deziluzionat! Guten Tag! (Cei doi ies. Decepţionaţi şi uşor ameţiţi)
KILLING (în uşă, întorcîndu-se): Am omis un amănunt.
ANTON: Vă ascult!
KILLING: Transmiteţi, odată cu acest mesaj! Salutările şi omagiile noastre Mareşalului Antonescu. Şi vă rog, comunicaţi-i că în urma Putsch-ului legionar din 21 – 23 ianuarie. Curent. Horia Sima a obţinut azil politic. În Germania. Iar acum se află la Berlin. Şi lucrează la reactivarea Gărzii de Fier. Şi ai întregii mişcări legionare. S-a înţeles?
ANTON: Asta miroase a şantaj, domnule ambasador! Dar nu e nimic… grav.
Fiţi sigur! Îi voi comunica!
KILLING (surîzînd ironic): Veţi fi fiind voi, românii, cine veţi fi fiind. Şi veţi fi avînd multe circumvoluţiuni. Pe scoarţa cerebrală. Dar nu vă jucaţi cu magnificul nostru führer. Şi cu baronul Manfred von Killing! S-o ştiţi! (Arată buzunarul): Vă avem aici! La buzunarul mic! (Iese. Surîzînd demonic).
ANTON (răsuflînd uşurat): Iată, domnule colonel, pe ce baricadă ne aflăm!
TOGAN: În nici un caz, pe cea mai potrivită!
ANTON: În compania acestor parteneri nu întrevăd nici o perspectivă neamului românesc. Şi cu atît mai mult nouă. Ăstora. Cărora destinul şi providenţa ne-au menit aceste fotolii.
TOGAN: Aşijderea. Nici eu nu întrezăresc, domnule ministru! Absolut! Dar în acestă conjunctură, cînd aliaţii noştrii tradiţionali ne-au părăsit, iar Thör din cerul Europei, înnourat, a început să fulgere şi să trăsnească, n-am avut încotro. Şi-am fost nevoiţi să ne-nfrăţim. Cu diavolul crucii încîrligate.
ANTON: De necontestat. Am fost, categoric, nevoiţi. Şi nu regret… Chiar dacă pentru asta şi alte păcate. Istoria şi posteritatea ne vor stigmatiza.
CORTINA



ACTUL AL DOILEA

Un vagon CFR de transportat mărfuri. Peretele dinspre sală lipseşte, dar nu şi scheletul metalic. Sînt îmbarcaţi 90 de oameni de ambele sexe şi diferite vîrste. Pentru a crea iluazia unui tren, în părţile laterale, cîte un fragment de vagon. Printre zăbrelele ferestrelor, de la aceste semi-vagoane, se disting chipurile unor oameni aţintite spre sală. Trenul se află pe punctul de plecare. Oamenii stau întinşi pe duşumea, în capul oaselor sau alţii în picioare, conversînd. Deodată, în depărtare, se aud bătăile unui orologiu, cu acordurile cîntecului „Hora Unirii”, iar apoi un zgomot produs de tampoane şi un pufăit de locomotivă.

ROBI: În sfîrşit, l-au pus în mişcare (Un fluier de locomotivă. Trenul porneşte).
TULI: În sfîrşit, este ora cinci. Plecăm!
ROBI: Adio, Iaşi! Oraş natal! (Trenul accelerează).
TULI: Adio, Iaşi! Oraşul meu drag! (Murmure, suspine).
GROPER (agitat): Încotro? Măi, copii, încotro ne îndreptăm?
ROBI (uitîndu-se prin crăpătura uşii): După toate probabilităţile, în jos. Spre Cucuteni.
TULI: Afară-i beznă. Nu se poate preciza direcţia (Rumoare, scîncet de copil. Se aude tic-tacul roţilor).
ARON (la fereastră): Se ivesc zorii! Priviţi în depărtare! Pe aici! (Mişcare în mulţime. Unii se uită prin încheieturi, alţii la ferestre, se prind cu mîinile de gratii): Uitaţi-vă printre zăbrele!
ROBI (la a doua fereastră): Răsare soarele! Norii de purpură-n jur s-aprind în văpăi.
TULI (în locul lui Aron, cu mîinile de gratii): Va fi o zi caniculară. Limbile portocalii. De foc. Sînt un indiciu.
SEGAL: Sîntem în miezul verii, doar! Peste două zile, intrăm în luna lui Cuptor.
ROBI: Astăzi e luni… 29 iunie…
TULI (zîmbind amar): Anul de graţie 1941!
GROPER: Poate să fie şi marţi. Sau chiar miercuri. Asta n-are importanţă. Eu vreau să ştiu, încotro mergem?
ARON (în locul lui Robi): După poziţia răsăritului, spre Nord.
GROPER: Nord? Aha! M-am lămurit! (Pauză. Stare de nelinişte, nedumerire). Dacă stau şi cuget un moment, chestia asta prea puţin mă interesează. Bine c-am pornit-o din loc!
SEGAL: Credeam c-am fost uitaţi! Pe linia moartă. De aseară, la îmbarcare, şi pînă acum, mi-au amorţit picioarele.
GROPER: Nici nu mai am vigoare să vorbesc. Mă dor şalele, de-mi vine să turb!
MAIER: Vă cred! Şi eu sînt frînt, domnilor! Complet extenuat. N-am închis toată noaptea un ochi!
ARON: În vacarmul şi îmbulzeala asta? E firesc, domnule profesor! Bănuiţi cîte suflete sîntem aici?
MAIER (privind în jur): N-am avut curiozitatea să număr!
ARON: Eu, totuşi, am avut-o! Nici mai mult nici mai puţin: 89.
FRIDAL (cu un copil de 3 – 4 ani în braţe): Dar copilul? Copilaşul meu? Este şi el un suflet. Un suflet de om!
ARON: Iertaţi-mă! 90 de persoane. Iar trenul numără 29 vagoane.
SEGAL: Sîntem destui de mulţişori!
Maier: 2610 suflete.
ARON: Cu oarecare aproximaţie.
MAIER: Cu nici o aproximaţie! După cum îmi amintesc, eşti student la Politehnică. Înmulţeşte 90 cu 29!
ARON: Rezultatul este exact. Dar în unele vagoane au fost îmbarcaţi pînă la 100. Iar în altele în jur de 80.
MAIER: Ai dreptate, tinere! Cu aproximaţie, 2600 de oameni.
ZAIDMAN: Numai în trenul ăsta! Excluzîndu-i pe ceilalţi 2600. Îmbarcaţi astă-noapte. Într-un al doilea tren! Şi cinci sau chiar 600 de oameni masacraţi. În pogrom. Ieri dimineaţă.
GROPER: Pe uşor, domnule rabin! Pe uşor! Eu cred c-au fost ucişi cel puţin 700. Am fost acolo doar. Între cei, cîteva sute: Escortaţi. Şi siliţi să asiste. La spectacol. Vai, vai! Ce oroare! Ce bestialităţi!
MAIER: Or fi fost 700. O cifră exactă nu se poate stabili.
ZAIDMAN: Fără discuţie! Sîntem îmbarcaţi, în ambele trenuri, aproximativ 5000 – 5200 … Un număr impresionant.
ARON: Enorm, domnule rabin! Fără exagerări!
ZAIDMAN: Totuşi, comparativ cu evreii săvîrşiţi în pogron, ne putem considera nişte privilegiaţi. Şi merită să-l proslăvim pe Iahove. Că am supravieţuit. Iar acest tren a părăsit Cetatea Iaşilor. Dacă mai staţionam o oră, nu mai rezistam. Închinam steagu.
MAIER: Domnule rabin, mai concret! Dumneavoastră sînteţi satisfăcut că am plecat?
ZAIDMAN: Bineînţeles, domnule profesor! Şi mă simt eliberat de unele traume morale.
MAIER: Regret! Dar nu întrevăd nimic surîzător. Din contră. Eu mă simt deprimat.
ZAIDMAN: Pentru ce?
MAIER: Cine ştie ce destin ne va rezerva acest voiaj?
ZAIDMAN: Imprevizibil. Însă, nici tot atît de tragic. Şi sinistru?! Ca destinul celor trecuţi în veşnicie! Ieri!
MAIER: M-aş bucura. Dar nu cred.
VOCI (plînsete, tînguiri): Mamă! Tată! Surioara mea moartă! Copiii mei!
ARON: Nu credeţi? De ce, domnule profesor? Ne-ar putea aştepta un sfîrşit, cu mult, mai tragic?
MAIER: Evident! Sceleraţii şi asasinii ăştia sînt capabili de orice. Vă imaginaţi, unde ne transportă?
GROPER: Aş zice… în vreun lagăr.
SEGAL: Ori in vreun ghetou… Pe undeva.
MAIER: Şi-atunci, ne-aşteaptă Paradisul? Numai acolo să nu ajungi! Decît aceste zile, mai bine ne lichidau pe toţi!
ZAIDMAN: Lăsa-ţi dramatizările! La ce să-l ilustrăm pe Satan în culori atît de sumbre? Internarea într-un sălaş de detenţie, constituie pentru noi un dar divin. Deschizîndu-ne, graţie voinţei lui Iahove, perspectiva să supravieţuim.
MAIER: Vorbe! Mă îndoiesc!
ZAIDMAN: De ce?
MAIER: Sînt improbabile. Şi lipsite de fundament!
ZAIDMAN: Domnule profesor, mă dezamăgiţi! Probabil că aţi suferit un şoc.
MAIER: Eu? Nicidecum! Am exprimat un punct de vedere.
ZAIDMAN: Deplasat şi otrăvitor. În aceste împrejurări!
MAIER: Pentru ce?
ZAIDMAN: Noi, fiii lui Israel, aşteptăm de la dumneavoastră, un corifeu al ştiinţelor umanistice, o încurajare. Şi un cuvânt de speranţă! Sîntem sătui de asemenea profeţii!
MAIER: Nu vreau să vă supăr. Dar nici să vă menajez. Eu sînt un adept al adevărurilor demonstrabile. Nu mă mai pot transforma.
ZAIDMAN: Încercaţi un efort. Ca mentor spiritual al turmei lui Iehova, vă rog! (Pauză. Chipuri îndurerate şi abătute).
ARON (spre mulţime, cu reproş): Iată ce soartă ne aşteaptă! Resemnaţi-vă, fraţilor! N-o putem evita!
SEGAL (privindu-l nedumerit): Ce vrei să spui? Vorbeşte mai lămurit, studentule!
GROPER: Nu fi confuz.
ARON: Aţi uitat de nesăbuinţa evreilor noştri? Pentru ce-au tras, cu arma asupra Armatei? (Vociferări, aprobări, dezaprobări). Acum, pentru cîţiva necugetaţi trebuie să suferim toţi!
MAIER: Dumnevoastră credeţi, domnilor, că a avut cineva curajul să tragă?
ZAIDMAN: Şi, de ce, nu? Ce motiv i-ar fi determinat să nimicească atîtea suflete?
ARON: Asta mă întreb şi eu. Fără discuţie. Au îndrăznit. Şi au tras. Vă amintiţi de loviturile încasate? Şi reproşurile aduse? Cînd ne-au arestat?
MAIER: Că sîntem diversionişti? Şi spioni bolşevici? Cum să nu-mi amintesc? Asta nu se uită. (Îşi desface pieptul, însîgerat): Uitaţi-vă ce amintiri mi-au lăsat! (Exclamaţii compătimitoare, căinări).
ZAIDMAN: Şi-atunci, cum de-aveţi această reţinere?
LEONFELD: Mă iertaţi că intervin. Eu sînt Leonfeld, zis Leon – anticaru’. Aţi auzit de mine, nu? În specialitatea mea am văzut şi am citit multe drăcovenii. Aş putea jura: N-a tras nimeni dintre evreii noştri nici un foc! Totul nu-i decît o maşinaţiune. Un pretext. Născocit de nemţi.
GROPER (nervos, gesticulînd): Ce vorbeşti, domnule? Ce vorbeşti? Îmi spui dumneata mie? Cum n-au tras? Nici eu nu-s un puştan. Tocmai am împlinit patruzeci! Sînt aici cu feciorii mei. Gemeni: Tuli şi Robi. Elevi la liceu. (Scîncid): Soţia şi două fetiţe au închis ochii în curtea Chesturii. Sub o ploaie năprasnică de lovituri de ciomag. În branşa mea de cîrciumar, am văzut destule. Şi aş putea şi eu să jur. Ieri dimineaţă, cînd treceam prin faţa Bisericii Golia şi mă duceam la Sfîntul Spiridon. În piaţă. Să-mi deschid bodega. Am văzut cum din turn, doi derbedei, trăgeau într-o coloană germană. În marş. Pe strada Cuza Vodă. La vale.
SEGAL: Şi eu am văzut ieri dimineaţă… Urcam pe Copou. La un confrate de breaslă. Negustor en-grosist. Să închei o afacere. Nişte nătărăi trăgeau de pe acoperişurile Universităţii. În nişte soldaţi români. În staţionare. Pe o alee învecinată! (Pauză, murmure, discuţii în şoaptă).
LEOFELD: Fantastic! Numai nişte descreieraţi au fost capabili de-o asemenea nebunie!
ZAIDMAN: Adevărat! Nişte oameni în toate minţile, în nici un caz!
MAIER: Totuşi, în ciuda acestor mărturisiri, eu continui să am unele îndoieli.
ARON: Chiar şi-acum? Sînteţi fenomenal, domnule profesor!
MAIER: Nu-mi explic o chestiune. Iar ceva nu sună. Nu rimează perfect.
GROPER (iritat): Ce nu-ţi explici, domnule? Şi ce-i chiar aşa de greu de priceput?
MAIER: Oare, cum de-au îndrăznit, indivizii ăia, să tragă? Cum îţi îngădui tu. Persoană civilă. Să tragi într-o trupă militară?
GROPER: Uite aşa, bine! Au dus puşca la ochi. Şi au tras!
MAIER: Şi au căzut mulţi soldaţi?
SEGAL: N-am văzut nici unul pe jos!
ZAIDMAN: Dar, cum? Au doborît numai răniţi?
GROPER: Asta ne-ar mai fi trebuit! Nu!
MAIER: Ia staţi puţin! Începe să devină interesant. Dacă am înţeles bine, n-au doborît nici un soldat?
GROPER: Nici unul, fraţilor! Absolut!
SEGAL: Ce fel de trăgători or fi fost aceia, bată-i Dumnezeu! Că nu mă pricep. Dar de cînd mama m-o făcut, n-am întîlnit oameni mai tîmpiţi!
ANTON: De ce?
SEGAL: N-au reuşit măcar s-atingă tunica unui soldat!
LEONFELD: Ciudat! Să nu doboare măcar un soldat?! Asta-i prea de tot!
SEGAL: Dacă vă zic! Ăsta-i adevărul. Pe cuvînt!
MAIER: Domnilor, nu vă mai agitaţi! Totul este evident. Dacă n-au doborît soldaţi. Şi nici n-au existat victime. Înseamnă că au tras cu gloanţe oarbe. (Nedumerire, mirare).
GROPER: Cu gloanţe oarbe? Ce vrea să zică asta? Eu nu pricep. Că n-am făcut armată. Am fost lăsat la vatră. Ca inapt.
MAIER: Gloanţe fără efect asupra ţintei.
ZAIDMAN: Ipoteza dumneavoastră, domnule profesor, este plauzibilă.
MAIER: Iar aceşti indivizi nu proveneau din Comunitate.
ZAIDMAN: Dar de unde? Cine erau?
MAIER: Unelte şi cozi de topor ale cercurilor fasciste. Puse cu bună ştiinţă. Să însceneze o diversiune. Pentru a justifica acest pogrom.
GROPER: Uite, la aşa ceva nu m-am gîndit! Cui să-i treacă prin minte? Domnule profesor, sînteţi de felicitat! Nu degeaba am auzit, eu, că sînteţi un ştab mare. La Universitate!
MAIER: Vorbe! Nu-i adevărat! Sînt Profesor doctor docent. Şi Prodecan al Facultăţii de Filozofie.
GROPER: Îmi daţi voie? Ştiu că nu mă cunoaşteţi: Izu Groper. Comerciant.
MAIER: Maier! Alte amănunte le consider de prisos.
GROPER: Dumnealui este domnu’ Levi Segal. Negustor en-grosist. Prieten şi partener de afaceri. (Îşi strîng mîinile).
MAIERl Mă bucur. (Pauză). Levi Segal? Numele dumneavostră îmi spune ceva. Am avut un student: Segal Levi.
SEGAL: E chiar feciorul meu! Se află şi el în tren. Îmbarcat cu socrii. Într-un alt vagon.
MAIER: A fost un student remarcabil. N-a încercat să evite acest voiaj? Urma să publice în volum. Un sistem filozofic. Original.
SEGAL: Tocmai l-a încredinţat unui editor.
GROPER: Să ştiţi c-am rămas ca la dentist, domnule profesor! N-aş fi crezut că derbedeii aceea sînt cine sînt!
LEONFELD: N-am spus eu? N-a tras nimeni dintre mozaicii noştri! Cine s-ar fi încumetat?
ARON: Garda de Fier! Numai Garda de Fier ne-a făcut-o…
ZAIDMAN: Iată un lucru de necontestat! Legionarii sînt capabili de orice. Şi au o ură teribilă pe noi. Neamul lui Avraam, Isac şi Sara!
MAIER: Nimic mai adevărat! Astea sînt uneltele şi cozile de topor!
ARON: Domnule profesor, dacă nu vă supăraţi, ce interes vor fi avînd cercurile astea? Că au înscenat şi dezlănţuit acest pogrom?
SEGAL: Chiar aşa! Treaba asta mă frămîntă şi pe mine! Indivizii ăştia nu sînt şi ei oameni? N-au şi ei o inimă? Şi-un suflet?
MAIER: Oameni? Cum să fie descreieraţii ăştia oameni? Dimpotrivă, domnule Segal! Sînt nişte bestii. Dacă ar fi fiinţe umane. Şi dacă ar avea simţăminte omeneşti. N-ar fi transformat în neant atîta lume! Interesul acestor cercuri este uşor de dedus. Dumnevoastră nu vi se pare?
ARON: Cîtuşi de puţin.
MAIER: Dar e la mintea cocoşului! Mă mir!
ZAIDMAN: Sîntem profani în asemenea chestiuni. Domnule profesor, în numele lui Iahove, vă rog!
MAIER: Să ne desfiinţeze ca minoritate etnică. Şi chiar ca neam. Noi, evreii, ca de altfel şi slavii, sîntem consideraţi nişte fiinţe inferioare poporului german. Şi, în general, popoarelor germanice. Din Centrul şi din Nordul Europei.
SEGAL (revoltat): Asasinii şi călăii diavolului! Uită-te la ei! Pînă unde îi duce mintea!
ZAIDMAN: Şi ce cred despre urmaşii lui David, Samson şi Solomon. Un popor legendar. Cu o cultură şi civilizaţie de peste 6000 de ani!
ARON: Un asemenea neam, ramificat pe întreg globul, care a dat omenirii pe un Marx, Einstein, Spinoza, iar dacă vreţi chiar şi pe un Iisus Hristos, nu poate fi desfiinţat!
LEONFELD: Niciodată, cît va exista suflare omenească în univers!
GROPER:Vai şi amr, fraţilor, de rămăşiţele noastre pămînteşti! Cine ştie cît om mai avea de trăit? Nu va scăpa nimeni. Cu viaţă. Din ghearele acestor diavoli!
MARCU: Nu vorbi într-un ceas rău, omule! Fii cumpănit în grai. Şi nu cîrti! Dumnezeu e mare. Şi puternic. Poate se va îndura de noi. Şi printr-o minume dumnezeiască va înlătura această pacoste. Abătută pe capul nostru (Linişte. Unii îngenunchiază, rugîndu-se cu ochii în tavan).
MAIER: Nu cred. Ar fi absurd.
LEONFELD: Dar nu şi imposibil.
ZAIDMAN: Dacă sîntem nevinovaţi şi neprihăniţi în sufletul nostru, trebuie să se petreacă ceva! Iahove nu-i nepăsător! Are grijă de turma sa. Aflată… la necaz (Murmurul rugăciunilor creşte).
ARON: Eu nu cred în minuni. Durerea mea este prea mare. Ca să mai cred în ceva. (Priviri asupra personajului): Ce vă holbaţi aşa? Dumneavoastră ştiţi? (În hohot de plîns): Mi-au fost ucişi părinţii. Şi bunicii!
MAIER: E dureros, tinere! Dureros! Să rezişti acestei cutremurătoare încercări. Ar fi bine să nu te mai gîndeşti! Aminteşte-ţi de altceva!
ARON: Dar pot, domnule profesor? Pot? Am rămas singur. Nu mai am pe nimeni pe pămînt! (Lacrimi, plîns. Unii plîng amintnindu-şi de proprii morţi, lovindu-se cu pumnii în piept).
MAIER: Şi eu sînt zdrobit! Am pierdut cîteva fiinţe dragi.
SEGAL: Mie mi-au omorît soţia. Scumpa şi adorabila mea soţie.
LEONFELD: Mie, nepoţeii şi o surioară.
ZAIDMAN: Eu mi-am pierdut mama şi o verişoară.
FRIDA: Mie mi-au ucis părinţii în pragul casei. Şi soţul aflat la serviciu.
GROPER: O, Adonai, Adonai! Fiecare am pierdut pe cîte cineva îndrăgit!
MAIER: Toţi! Cu desăvîrşire toţi! N-a scăpat nici o fiinţă neîndoliată! (Plîns cu pumnii în piept).
MARCU: Dumnezeu să-i ierte! Şi să le fie ţărîna uşoară! (Tăcere, toţi îl privesc miraţi): Iertaţi-mă, oameni buni, că mă exprim aşa. Precum glăsuieşte Sfînta Scriptură a Bisericii Ortodoxe. Dar eu sînt creştin. Şi nu cunosc Talmudul. Datinile şi obiceiurile de la morţii dumneavoastră. Mă chiamă Marcu Trăian. Şi sînt din Iaşi. Din mahalaua Ţicăului.
GROPER: Ia mai taci, odată, măi omule! Dumitale îţi arde de glume acum?
MARCU: Vai de mine, dom’ Izu! Îmi pare rău! Sînt om la locul meu!
SEGAL: Şi ce cauţi dumneata aici?
MARCU: Eu? Eu nu caut nimic. Dar, vezi, păcatele! Au crezut că sînt evreu. Şi m-au înşfăcat şi pe mine!
GROPER: Serios? Nu şuguieşti?
MARCU (îşi face cruce): Pe crucea mea! N-am nici un interes!
ARON: Am mai observat la Chestură, doi români şi un armean, Agop Arlechilian. Proprietarul cafenelei din Lăpuşneanu. Zadarnic s-au căsnit să-i convingă că nu-s evrei. N-au binevoit să-i creadă.
MARCU: Acelaşi lucru l-am păţit şi eu, măi băiete! M-au văzut blond! Şi cu chipu’ pistruiat, ce-au zis: „Ăsta-i din seminţia lui Israel!” Am încercat din răsputeri să mă opun. Le-am prezentat chiar buletinu’. Dar crezi că s-au sinchisit? Cînd au văzut că mă cheamă Marcu, mi-au tuflit o măciucă taman în moalele capului. Iar după o ploaie de izbituri în şira spinării. Şi oriunde se nimerea, am căzut în nesimţuri. Şi m-am trezit, cam peste un sfert de ceas, cu capu’ spart. Şi cu trei coaste rupte. Azvîrlit în coada coloanei.
GROPER: Vai de păcatele dumitale! Te cred, măi creştine! Nici noi n-am scăpat fără mîini şi picioare scrîntite.
MAIER: Luxaţii de craniu. Fracturi de bazin. Maxilar şi coloană. (Discuţiile continuă în grupuri: Maier, Zaidman, Marcu. Pe şoapta lor şi gesturi se distinge):
HARI: Mămico, mi-e foame!
FRIDA: Te-ai trezit? Hari, e prea dimineaţă! Dormi, puiule! Dormi!
HARI: Nu-mi mai este somn. Mi-e cald şi mi-e foame!
FRIDA: Dezbracă-te! Scoate tricoul, cămăşuţa şi pantalonaşii! Şi rămîi numai în maieu şi chiloţei!
HARI: Mi-e foame!
FRIDA: De unde mîncare aici? Servim masa cînd ajungem.
HARI: Unde să ajungem? Mai avem mult?
FRIDA: Puţin, foarte puţin!
HARI: E frumos acolo unde ne duce trenul?
FRIDA: Nu ştiu, puiule! Nu ştiu!
HARI: Sînt jucării?
FRIDA: Cred că sînt.
HARI: Multe, multe?
FRIDA: Foarte multe. O sală plină, plină, plină!
HARI: Sînt şi ursuleţi?
FRIDA: Şi ursuleţi, şi pisicuţe, şi iepuraşi…
HARI: Eu vreau un ursuleţ şi un căţeluş!
FRIDA: Foarte bine! Acum, închide ochişorii şi fă nani! Cînd ajungem, te trezesc!
HARI: Şi servim masa?
FRIDA: Servim masa. Şi îţi dă mămica ceva bun. Bun de tot. Delicios.
HARI: Mămico, nu mai vreau să mergem acolo! Vreau acasă. La bunicu’ şi la zeida. Şi să-mi dea zeida pîine cu unt. Şi lapte cu cafea.
FRIDA: Bine, puişor! Dar mai întîi să ajungem. Mai avem cîţiva kilometri.
HARI: Dar mă trezeşti cînd ajungem?
FRIDA: Te trezeşte mămica. Şi luăm micul dejun.
HARI: Am închis ochişorii, mămică! Te rog, să nu uiţi!
FRIDA (cu lacrimi în ochi): Nu uit, Hari! Nu uit! Ochişorii mici, mici! Dormi cu mama!
Hai, odor, hai păsărică,
Dormi, o dormi, fără de frică,
Să te-alinte, Moş Cuminte,
Şi să-ţi cînte-ncetinel: Refren
„Mugur, mugur, mugurel”…
Îngeri vin tiptil şi-alene,
Să te mîngîie pe gene
Şi mi-ţi leagă-n dulce leagăm,
Fraget trupuşor de crin, Refren
Ca s-adormi frumos şi lin… (Lumina se stinge încet, iar cîntecul se pierde în zgomotul trecerii trenului peste macaz. Se aud tic-tacul roţilor şi pufăitul locomotivei. Lumina se reaprinde).
II
SEGAL: Am părăsit Iaşul de cîteva ceasuri. Cam pe unde am ajuns acum?
ARON (la fereastră): Dincolo de Ruginoasa. Ne apropiem de Paşcani.
MAIER: Numai? Formidabil! Eram convins c-am străbătut o distanţă considerabilă.
GROPER (gesticulînd, cu cămaşa în mînă): Da de unde! Fiţi liniştiţi, fraţilor! Pînă în Germania. În lagăr. Mai avem drum!
MARCU: Oho! Berechet! Dar cu viteza asta de melc… cine ştie dac-om mai ajunge vreodată?
ZAIDMAN: De ce?
LEONFELD: Dumneavoastră nu vedeţi? Satanele astea îşi bat joc! Mai mult staţionăm. În gări. Decît mergem.
ZAIDMAN: Grele zile – am mai ajuns! Nu mi-am imaginat.
SEGAL (toropit de căldură): Aşa să ajungă şi cine ştiu eu! Dar bine fac că nu spun!
GROPER: Hitler şi cu Eva Braun! Uite, c-am spus eu!
ARON: Odată şi odată vor plăti pentru asta!
MARCU: Să te-audă Dumnezeu! Şi să-i trăsnească!
LEONFELD: Dar pînă atunci e vreme lungă. Şi ne ducem cu toţii. Pe apa sîmbetei! (Căldură înăbuşitoare. Unii îşi scot cămăşile şi-şi fac vînt).
ZAIDMAN (ştergündu-şi faţa de transpiraţie): S-a încins, teribil, colivia asta! Am început să transpit.
SEGAL: Sînt ud leoarcă! Abia respir!
FEONFELD: Greu îmi trag sufletul! Am o senzaţie de înec!
MARCU: Nici că mai pot răsufla! Am lepădat şi cămaşa. Dar fără rod!
GROPER: Şi eu m-am dezbrăcat. Eram fleaşcă. Acu’ m-am mai însufleţit. (Linişte. Respiraţii cu gura deschisă. Şiroaie de sudoare li se preling pe faţă, pe gît, pe piept).
ZAIDMAN (făcîndu-şi ventilaţie): Oare, cît o fi ora? Am senzaţia că mă sufoc!
MARCU (tîrîndu-se, în brînci, la uşă): Chibzuind după umbra vagonului, soarele e cam de două suliţe. Pe cer. Trecut de zenit.
MAIER: Atunci, este ora trei. Din cîte ştiu, o suliţă măsoară o oră şi 30 de minute.
SEGAL: Numai atît? Trei? Aş fi pus rămăşag că-i cinci. Sau chiar şase. După-amiază!
MAIER: Regret. Dar ora exactă nu vi-o pot preciza! M-au deposedat de ceas. La îmbarcare.
GROPER: O, fir-ar al naibii! Era să uit. Mie mi-au luat toţi banii din buzunare. Şi mi-au lăsat o amintire: Dintele ăsta … rupt!
ARON: Mie mi-au luat servieta. Cu nişte cursuri de rezistenţă. Şi mi-au aplicat cîteva bastoane. De-a lungul spinării.
SEGAL: Mie mi-au înşfăcat inelul de pe deget. Noroc că nu mi l-au scrîntit. Am scăpat numai cu această zgîrietură!
LEONFELD: Mie mi-au luat un breloc de argint. Platinat. Şi munca mea de-o viaţă: Colecţia de mărci poştale româneşti. Şi străine
ZAIDMAN: Mie mi-au luat din Sinagogă toate cărţile. Şi podoabele de cult. Iar astă-noapte, la-mbarcare, un ghiul masiv de aur. Cu briliante. Îl avem suvenir de la un străbunic. Şi ţinem la el, ca la o relicvă.
FRIDA: Mie, pur şi simplu, mi-au smuls cerceii din urechi. Şi verigheta de pe deget. Priviţi! Am urechile zdrelite! Erau mai mulţi fascişti. Unul mi-a aplicat un dos de palmă. La fund. Zicîndu-mi: „Să nu regreţi, frumoaso! Acolo unde mergem, farafastîcurile astea, nu-ţi vor mai fi de folos”. L-am privit ca pe-un gunoi. Şi în ciuda durerilor, pricinuite, n-am zis nici „pis”. Am urcat în vagon.
MARCU: Nici eu n-am scăpat, oameni buni! Mie mi-au înhăţat portofelul cu acte. Şi ceva mărunţiş. Crezînd că sînt dolari şi cocoşei. Înghiţi-i-ar pămîntul! Şi nu i-ar mai răbda Dumnezeu! Blestemaţii naibii! (Pauză. Se aud respiraţii şuierătoare şi accese spasmodice de astm. Tic-tacul roţilor)
HARI: Mămico!?
FRIDA: Da, puiule! Ce-i?
HARI: Mi-e sete!
FRIDA: Pînă mai acum spuneai că ţi-e foame!
HARI: Nu-mi mai este foame. Mi-e sete!
FRIDA: Cînd ajungem, îţi dă mămica apă rece.
HARI: Dar, cînd ajungem? Mai avem mult?
FRIDA: Foarte puţin! Cîteva zeci de kilometri.
HARI: Şi înainte ai spus foarte puţin! Nu te mai cred!
FRIDA: De data aceasta ajungem. Precis!
HARI: Şi bem apă rece?
FRIDA (cu căldura maternă): Mămica îi dă băiatului apă rece. De la … ciuşmea. Şi luăm şi masa. La cantină.
HARI: Nu vreau la cantină! Vreau acasă, cu bunicu’ şi cu zeida. Şi să-mi dea zeida: Limonadă cu lămîie!
FRIDA: Hari, înţelege! Fii răbdător! Debarcăm! Şi-ţi dă mama…
HARI: Mi-e sete, mămico! Nu mai pot! (Începe să plîngă): Mi-e sete!
FRIDA (disperată): Doamne Dumnezeule, îmi pierd copilaşul! Pentru ce mă pedepseşti atît de nemilos?
MARCU: Coniţă, nu te speria! Un moment! Măi oameni, daţi-vă-ntr-o parte! Faceţi loc!
ARON: Mişcă, domnule Groper! Nu vezi? Moare copilul!
GROPER: Înaintează, măi creştine! Poftim! (Se face loc, împingîndu-se unii în alţii). Dar de unde vreţi apă aici? Dumnealui e Moise? Să lovească cu toiagu!… în duşumea?
MARCU (în genunchi, înfaţa lui Hari): Ce-i, piciule? Ţi-e sete?
HARI (cu voce stinsă): Mi-e sete! Mi-e foarte sete!
MARCU (scoţînd din brîu o sticlă lată): Bea, dragul tatei, o guriţă de apă! Păcat că-i pe sfîrşite. Dar pentru sufleţelul unui flăcău… aşa… mare. Şi isteţ, s-ar părea să fie destulă!
FRIDA: Mulţumesc, domnule! Mulţumesc!
MARCU: Pentru ce, coniţă? Pentru o guriţă de apă?
FRIDA: Pentru inima dumitale! Nu ştiu ce m-aş fi făcut…
MARCU: Toţi avem inimă. Sîntem oameni.
ARON: Numai că unii o au de piatră. Iar alţii de aur.
MARCU: Nu ştiu cum or fi aceea, măi băiete! Dar tare este bine ca omul să fie om! Îţi mai este sete, mititelule?
HARI: Nu, nene! Acum mi-e foame!
MARCU: Ţi-e foame? Oho! Asta-i mult mai grav! N-are tata nimic de-ale gurii aici!
ARON: (scoate din căptuşeala hainei un coltuc de pîine): Fantastic! Uitaţi-vă ce-am găsit! (Arătînd buzunarul): Noroc că s-a descusut! Papă, prichindelule! Papă!
MARCU: Şi să creşti mare! (Ridicîndu-l deasupra capului): Mare, mare, flăcău! Tocma atît! (Hari rîde însufleţit. Frida primeşte copilul şi începe să plîngă, apoi să rîdă, să-l mîngîie şi să-l sărute). Suflet nevinovat! Ce ştie el?
ARON: Nu ştie nimic, drăgălaşu’! Nimic!
SEGAL: Aş prefera tare mult să fiu ca el. Şi să nu mă mai gîndesc la baia asta de sînge!
ARON: N-ar fi rău. Numai că preferinţa dumneavoastră-i niţel cam absurdă. Domnule Trăian, dacă nu-ţi este cu bănat, dumneata ai copii?
MARCU: Ehehei, dragă tinere! M-o pricopsit Dumnezeu! N-am mulţi: numai şapte! Doi mai răsăriţi, sînt ca şi mine: căruţaşi!
ARON: Să-ţi trăiască! Şi să te bucuri de reuşita lor în viaţă!
MARCU: Îţi foarte mulţumesc! Tare aş mai vrea să-i văd oameni la casa lor!
ARON: Ai să-i vezi. Sînt sigur.
MARCU: Şi eu nădăjduiesc. Dar, mata, dragă tinere, ai vreun prunculeţ? Ori, te pomeneşti că nici nă-i fi însurat?
ARON: Eu nu sînt căsătorit, bădiţă Trăian! De-abia am depăşit vîrsta majoratului. Totuşi, sînt în vorbă cu o fată, neînchipuit de frumoasă. Studentă. La Drept. Nu sîntem de aceeaşi lege. Şi neam. Dînsa-i româncă. Dar asta nu va zădărnici căsătoria noastră. Dacă va fi să scap vreodată de-aici!
MARCU: Bată-te-ar norocu’ să te bată, măi băiete! N-avea grijă! Scăpăm noi! Dumnezeu e mare. Şi, desigur, voi veni şi eu la nuntă. (Scîrţit de frîne şi tampoane. Tic-tacul roţilor descreşte).
ZAIDMAN: Ce-i zgomotul ăsta? Intrăm în Paşcani?
LEONFILD: Am intrat, deja. Oprim!
SEGAL (toropit): Poate aici vom avea noroc. Şi vom bea apă. Mi-e o sete, fraţilor, înnebunitoare!
GROPER: Nici nu mai vorbesc, măi Segal! Văd negru dinaintea ochilor! (Îmbulzeală la geamuri. Se aude pufăitul locomotivei).
MAIER: Am ajuns! Iată-ne-n Paşcani!
TULI (de la un geam la altul): Unde-i gara? Ştie cineva?
SEGAL: În stînga! Măi băieţi, uitaţi-vă, în stînga!
ROBI (la un geam în direcţia precizată): Nu se vede nici o gară! Şi nici ţipenie de om!
SEGAL: Nu există! Am călătorit pe ruta asta ades.
TULI (la celălalt geam): Poftiţi aici! Se vede numai cîmp. Şes. Teren întins.
ROBI: Iar în depărtare, un rîu.
MARCU (în locul lui Tuli): E Siretul, oameni buni! Apa Siretului! Am făcut cărăuşie pe aici. Şi cunosc meleagurile.
ZAIDMAN: Atunci, ne-am oprit în plin cîmp.
MARCU: Nici vorbă, dom’le rabin! Ci tocmai în Vatra Paşcanilor!
LEONFELD: La semafor, bănuiesc.
GROPER: Sper să-i dea drumul. Şi să nu staţionăm. Altminteri, leşin.
SEGAL (gîfîind): Eu mor, măi Gropi! Mor de sete! Nu mai rezist nici un sfert de ceas! (Linişte. Se aude croncănitul unui stol de ciori).
MARCU (ştergîndu-şi sudorile): Grozav mai dogoreşte soarele! M-am înfierbîntat. Şi ard ca un cuptor. Încins!
GROPER: Nici nu mai pot rosti două cuvinte. Mi-s buzele arse. Şi mă ustură de-mi plesnesc creierii.
SEGAL: Mi s-a lipit limba de cerul gurii. Nici eu nu mai pot vorbi.
TULI: Am început să amestec. Vagonul se învîrte cu mine!
ROBI: Mă înnăbuş! Simt că mă sufoc!
LEONFELD: Abia respir! Parcă aş fi într-o baie cu aburi.
ZAIDMAN: Şi eu am acest sentiment. Mă asfixiez! (Acces spasmodic): Ajutor! Mă curăţ!
MARCU: În veşmintele astea? Dom’ rabin, leapădă anteriul! De ce stai aşa. Încotoşmănat? (Îl ajută să se dezbrace şi-i face vînt cu cămaşa): Cum te simţi? Te-ai însufleţit?
ZAIDMAN: Într-o oarecare măsură. Dar, te rog! Nu mai agita cămaşa!
MARCU: De ce? Nu te simţi mai bine?
ZAIDMAN: Dimpotrivă! Mi-e cu mult mai cald! Cînd agiţi cămaşa, parcă m-aş afla în Pustiul Sahara. Şi m-ar fi surprins (ceea ce se cheamă) un simun pîrjolitor.
MARCU: Să te ajut, atunci, să mergi la geam? O gură de aer proaspăt, nu ţi-ar strica!
ZAIDMAN: Te rog!
MARCU: Măi oameni buni, faceţi o lecuţă loc! (Conducîndu-l cu mîinile de subsuori): Uşor, uşor! Stai aici! Apucă-te cu mîinile de pervaz!
ZAIDMAN (înviorat): Acum mi-am revenit. Să trăieşti, domnule Trăian! Şi Iehova să aibă grijă de dumneata!
MARCU: Oameni sîntem, domnule rabin! Trebuie să ne ajutăm!
ZAIDMAN: O, Adonai, Dumnezeu Savaot, de ce nu gîndesc toţi semenii noştri ca acest om? (Respiraţie şuierătoare. Accese spasmodice de astm).
MAIER (respirînd greoi): Nu mai rezist în nici un chip! Sînt toropit! Şi lipsit de orice vlagă!
LEONFELD: Mi-au secat puterile definitiv! Nu mă mai pot stăpîni pe picioare!
GROPER: Eu mă aprind. M-am încins şi ard ca un butuc în pară!
SEGAL: Nu mai pot răsufla. Mă înec în această zăbuşeală!
ZAIDMAN: Transpir într-una. Şi vomit ades. Am început să mă dezhidratez.
MAIER: Ne stingem cu toţii. Sîntem prea mulţi. Aici. Într-un volum de aer restrîns.
GROPER (înnăbuşindu-se): Apă!
TOŢI (toropiţi, trăgîndu-şi sufletul anevoie): Apă! Apă!
TULI: Ne aprindem!
SEGAL (sufocîndu-se): Aer!
TOŢI: Aer! Aer!
ROBI: Ne sufocăm!
GROPER (căzînd leşiant): Am încheiat orice socoteală. Numai atîta mi-a fost scris!
SEGAL: S-a zis cu mine. M-am dus … (Cade pe spate, ţinîndu-se cu mîinile de gît).
MARCU (lovind cu pumnii în uşă): Criminalilor! Deschideţi uşa! Împuşcaţi-ne! Nu ne mai chinuiţi! (Horcăie epuizat şi cade în genunchi).
LEONFELD: Vă las!… Cu bine. Şi iertaţi-mă dacă am greşit cu ceva! (Rămîne întins pe spate, cu ochii în tavan).
TULI (şoptit): Dragă mamă, oare de ce m-ai născut?
ROBI: Adio, frăţioare! Te părăsesc! (Cade peste Tuli), mă duc…
TULI: Şi eu te-am părăsit… Adio, Robi! Ne revedem dincolo… în sferele cereşti.
MARCU (împreunîndu-şi mîinile cu efort): Doamne, Dumnezeule! Şi Tu, Sfinte Hristoase, cu de v-am greşit, de ne chinuiţi atît? Doamne, fie-Ţi milă de noi şi scurtează acest chin la care ne-ai supus!
ZAIDMAN (murmurînd în genunchi nişte versete din Thora)… dar nu după cum vrem noi, ci după vrerea Ta! Că păcatele noastre sînt nemăsurat de mari. Iar voinţa Ta este mai presus de orice. (Grav): Dar Tu, Iahove, eşti iubitor de oameni binefăcător şi milostiv. Iubirea Ta este, neţărmurit, mai mare ca mînia. Tu eşti Dumnezeul Dumnezeilor Atotputernic, drept şi înţelept. Şi nicidecum om. Omul nu ştie nici cînd păcătuieşte şi nici cînd face binele. Tu le ştii pe toate. Şi eşti pretutindeni. Iar omul nu ştie numic şi este un foarte mare nimic. Iartă, Iahove, fărădelegile noastre. Şi înlătură aceste chinuri. Nu mai dezlănţui arşiţa mîniei Tale asupra robilor tăi. Şi fă-ne să ne bucurăm de milostivirea Ta. Fie-Ţi milă şi scoate-ne, Iahove, din trenul ăsta. Precum ai scos, pe vremuri, sub preamăritul Moise, în anii tinereţii ei, seminţia lui Israel din Egipt. Ai trecut-o prin Marea Roşie şi ai condus-o în pustiu. Miluind-o şi ocrotind-o, în chipul acesta, de vrăşmaşi. Iar noi vom fi veseli şi plini de recunoştinţă. Ca atunci. Şi ne vom logodi cu Tine pe vecie. După dreptate şi bunăcuviinţă, întru bunătate şi dragoste. (Lumina scade încet. Apoi se reaprinde. Este după-amiază, spre asfinţit. Canicula s-a potolit. Stau, unul peste altul, cu părul năclăit de sudoare şi cu ochii ieşiţi din orbite. Gesturi largi, vorbesc aproape şoptit, marcaţi de effort. Sînt dezbrăcaţi pînă la brîu, mai puţin Maier, Zaidman şi Leonfeld. Trenul se află în mers. Se aude tic-tacul monoton al roţilor).
III
LEONFELD: Bine că s-a potolit arşiţa. Dacă şi mîine călătorim astfel, s-a zis! Mă topesc!
ARON: Îmbrăţişăm aceeaşi soartă. Imposibil să rezistăm. (Pauză. Stau nemişcaţi. Respiraţii şuierătoare).
GROPER (flegmatic): S-a isprăvit cu noi. Închidem obloanele. Definitiv.
ZAIDMAN: Să sperăm că pînă mîine se vor lua unele măsuri.
MAIER: Măsuri? În ce sens?
ZAIDMAN: În sensul că vor mai adăuga la tren cîteva vagoane. Iar pe acestea le vor descongestiona.
SEGAL: Ar trebui. Fără zăbavă. Stăm înghesuiţi ca sardelele.
MAIER: Nu cred. Sînt sceptic.
MARCU: De ce? E-n firea lucrurilor, dom’profesor! Nu mai putem călători în iadul ista!
MAIER: Uite de ce nu mai pot ei! Li-e, pur şi simplu, indiferent, în ce hal vom ajunge la destinaţie. Şi dacă vom ajunge ori ba!
ARON: Destinul nostru este sumbru, atunci.
GROPER: Aşa-i! E albastru de tot! (Fluier de locomotivă şi zgomotul specific al tampoanelor).
ZAIDMAN: Dar, ce-i? Ne oprim? Locomotiva îşi reduce viteza.
LEONFELD: Cam aşa s-ar părea. Fluierul şi zgomotele astea sînt grăitoare.
SEGAL: Domnule Trăian, nu bănuieşti cumva pe unde sîntem?
MARCU: Habar n-am, dom’ Segal! Prin locurile astea n-am călătorit nicicînd! Eu călătoresc numai cu căruţa. Şi caii. Ocolesc drumul de fier.
ARON (îndreptîndu-se spre geam): Îmi daţi voie? (Cu mîinile de gratii): Întrezăresc o clădire roşie.
LEONFELD: Trebuie să fie o gară!
MAIER (de la al doilea geam): Se conturează clar. O întrezăresc şi eu. Dar nu desluşesc denumirea. Imprimată … pe frontispiciu.
GROPER (îngrămădindu-se): Daţi-mi voie şi mie! Prin gaura asta nu văd nimic!
MAIER: Lasă-mă, domnule Groper! Nici eu nu văd prea grozav. Ajungem imediat (Căznindu-se să citească, în timp ce trenul se opreşte):
G … A … L …
ARON: … B … E … N … I.
MAIER: Galbeni!
ARON: Sîntem la Galbeni!
MAIER: Uitaţi-vă printre zăbrele! Poftim, domnule Groper! Fixează peronul direct!
ZAIDMAN (în locul lui Aron): Aţi descifrat perfect: Galbeni!
GROPER ( în locul lui Maier): Pe aici se vede binişor! Scrie şi pe tabla indicatoare.
MARCU (în locul lui Zaidman): Văd şi eu: Gălbeni! Oare, unde boala s-o fi găsind şi localitatea asta? N-am mai auzit de dînsa pînă amu.
ARON: După cîte îmi amintesc, e o haltă în apropierea Bacăului. Cîndva, am făcut o excursie în Ceahlău. Şi am trecut pe-aici.
SEGAL (în locul lui Groper): Frumoase plaiuri!
LEONFELD (în locul lui Maier): Şi pitoreşti. N-am văzut de cînd mă ştiu atîtea livezi pe rod!
SEGAL: Merele astea din grădina gării îţi lasă gura apă.
MARCU: Dar nici perele… Din copacul alăturat. Nu-s de lepădat!
GROPER: Aş da 1000 de lei. Pentru un măr. Mi-e o foame, fraţilor, de nu văd cu ochii!
SEGAL (abia deschizînd gura): Eu aş da 1500 pentru o pară. Să călătoreşti fără merinde şi apă. Pe un timp ca ăsta…
LEONFELD: Şi în condiţiile astea. E cu totul anormal.
ZAIDMAN: Incontestabil! E ceva nefiresc. Absurd. (Locomotiva trece în viteză pe lîngă tren).
MARCU: Măi oameni buni, te pomeneşti că aici debarcăm! (Murmure, priviri nedumerite).
SEGAL: Nu mai spune, domnule Trăian! Vorbeşti serios?
MARCU Pe crucea mea, dom’ Segal!
SEGAL: Ce te face să crezi?
MARCU:Locomotiva a fost „deshămată” de tren.
ZAIDMAN: Cînd?
GROPER: N-aţi observat? Adineauri! A trecut, ca o ghiulea, pe lîngă noi!
MAIER: Ca un obuz. Propulsat de-o forţă imensă.
SEGAL: Atunci, e-adevărat! Fraţilor, aici debarcăm! La Galbeni! Nu ne mai transportă în Germania!
LEONFELD: Dar de unde ştii?
SEGAL: Am auzit că prin părţile astea au ridicat, în secret, un foarte mare lagăr.
LEONFELD: Zvonuri! Nu pot să cred.
SEGAL: Precis! Deţin această veste încă de la Iaşi.
MARCU: Şi eu am auzit despre trebuşoara asta. Vorbeau doi sticleţi cînd m-au arestat. În Piaţa Nicolina.
ZAIDMAN (insufleţit): Norocul nostru… Rămînem pe pămînt românesc. În patria noastră natală. Or, asta nu-i ceva de subestimat!
LEONFELD: Fraţilor, are dreptate, rabi! Dacă debarcăm aici. Neamţu-i – neamţ. Iar românu-i – român! Există o diferenţă!
MAIER: Nici o diferenţă! Iluzii! Vă-nşelaţi!
SEGAL: De ce?
MAIER: Ambii indivizi sînt la fel. Iar soarta noastră, în eventualitatea debarcării, tot atît de nefastă.
GROPER: Nu pricep. Luminaţi-mă şi pe mine puţin.
MAIER: Atît în Germania, cît şi în România, dinozaurul verde e la putere. Or, fie român, sau german, dinozaurul e tot dinozaur.
ARON: Nu-i chiar aşa. Exageraţi, domnule profesor! În România, dinozaurul verde nu se bucură de simpatie.
ZAIDMAN: Şi este constrîns în fărădelegile lui. Debarcînd aici, cu binecuvîntarea şi milostivenia lui Iahova, vom avea prilejul să vieţuim.
MARCU: Şi să revedem Iaşul, oameni buni! Iaşul şi familiile! Casa unde ne-am născut! Vă închipuiţi ce-nseamnă asta? (Murmure, chiote, şi zîmbete de speranţă).
LEONFELD: Ar fi ceva mai grozav decît într-o piesă de teatru. Aşa o bucuria nu poate fi exprimată prin cuvinte. Vorbele noastre sînt prea sărăcăcioase. Şi lipsite de miez.
MAIER: Aţi enunţat un mare adevăr. Nu contest. Vocabularul nostru este prea arid şi inexpresiv (Pauză. Ridicaţi în picioare, încearcă emoţia debarcării).
ARON (impancientat): De ne-ar debarca mai repede. De-abia aştept să respir puţin aer. Şi să-mi alin setea.
GROPER (la uşă): Fraţilor, dacă debarcăm aici, o să leşinaţi cu toţii de rîs!
SEGAL: De ce?
GROPER: Segal, vino încoace niţel! Aruncă-ţi ochii prin crăpătura uşii! Vezi fîntîna din dreapta?
SEGAL: O văd. Şi ce-i cu asta? Crezi că-mi ostoieşti setea?
GROPER: Am să beau o găleată plină cu apă.
SEGAL: Măi Groper, eşti un copil! Te credeam om serios. Eu am să beau un butoi. Dacă nu toată fîntîna. Şi nici nu voi zîmbi!
GROPER: Măi Segărică, măi! Să ştii că tu eşti în stare… Fie-ţi milă, atunci, de noi. Şi lasă-ne să coborîm înaintea ta! După ce ne vom fi ostoit cu toţii setea, coboară tu. Şi bea toată fîntîna. Poţi şi să te-neci. Dacă-ţi face plăcere.
MAIER: Domnilor, domnilor! Dumneavoastra vorbiti de lucruri sacre. Parcă nici n-am fi cine sîntem. Şi-am trăi un moment istoric. Din evoluţia noastră! (Pauză. Stau încordaţi).
ARON (la geam): Dar, oare unde vor fi edificat ăştia lagărul? De aici nu se vede nici o construcţie!
SEGAL (la al doilea geam): Desigur, mai înspre mahala, studentule! Că nici de-aici nu se vede!
LEONFELD (la uşă): Probabil în păduricea de la poalele dealului. Un atare aşezămînt nu se ctitoreşte oriunde. Şi oricum.
GROPER: Asta-i la mintea cocoşului. Trebuie musai camuflat. Şi ferit de priviri iscoditoare.
MARCU (în locul lui Aron): Nici vorbă! Aşa-i! Numai că din nenorocire, oameni buni, nu debarcăm. Ne-am bucurat în zadar.
ZAIDMAN: De ce?
MARCU: Au agăţat iar locomotiva (Uimire, deznădejde, vociferări).
LEONFELD: Serios? Nu-mi vine să cred!
MARCU: Pe crucea mea! Poftiţi la geam. Şi uitaţi-vă! (Pleacă, luîndu-i locul Maier).
MAIER: Ciudat! Au ataşat-o la capătul opus.
ZAIDMAN: Ăsta-i semn bun. Mă face să presupun ceva. Dar momentan nu mă pronunţ. (Stau nemişcaţi, cu sufletul la gură).
ARON (în locul lui Maier): Iată impegatul! A apărut pe peron!
SEGAL: Îl văd şi eu. Dar unde se duce?
LEONFELD (la uşă): Înaintează spre locomotivă.
ARON: Predă mecanicului nişte hîrtii. Se retrage. Şi se opreşte locului. Ridicînd paleta.
LEONFELD: A dat semnalul. (Fluier): Semnalul de plecare.
SEGAL: Am pornit îndărăt! (Tare, răspicat): Fraţilor, ne reîntoarcem la Iaşi!
GROPER: Ce tot aiurezi acolo, măi Segal? Ţi s-au urcat căldura la cap?
MARCU (în locul lui Aron): Ian mai taci odată, dom’Groper! Dumneata eşti mai încăpăţînat decît Toma Necredinciosul! Vino la geam şi vezi. Dacă n-ai să te minunezi, să nu-mi zici, mie, pe nume!
ARON: Oare, de asta au ataşat locomotiva la celălalt capăt?
MAIER: Cred că da.
GROPER (de la geam, expansiv): Fraţilor, ne întoarcem acasă, acasă! Trenul goneşte spre Iaşi! (Exclamaţii, zîmbete).
MAIER: Fantastic! E de necrezut! (Îmbrăţişări, stare euforică).
ZAIDMAN (cu ochii în tavan): Lăudat fii Preamărite Elohim Savaot! (Toţi îngenunchiază şi se roagă murmurînd).
MARCU (în genunchi): Doamne Isuse Hristoase, fiul Lui Dumnezeu, milueşte-ne pe noi păcătoşii. Întinde dreapta Ta ocrotitoare asupra noastră. Şi întăreşte trupurile noastre ostenite. Să putem rezista acestei bucurii. Nu ne lăsa pradă deznădejdei şi deşertăciunii. Că Tu eşti calea, adevărul şi viaţa. Iar noi sîntem robii Tăi – preasupuşi. Încărcaţi de umilinţă şi smerenie. Acum şi pururea şi-n vecii vecilor! Amin! (Face o cruce în murmurul rugăciunilor).
ZAIDMAN: Fii ai lui David şi-ai înţeleptului Mare Rege Solomon. Să-i mulţumim lui Iahove, pentru că ne-a ascultat ruga. Şi pentru că ne-a izbăvit de păcate. De marile noastre greşeli. Şi de aceste suferinţe!
TOŢI: Slavă ţie, Iahove! Mărit eşti! Sfînt!
ZAIDMAN: Osana neamului lui Israel! Calvarul noastru a luat sfîrşit!
TOŢI:Prea Mărit eşti Iahove! Slavă ţie! Slavă!
LEONFELD: N-aş fi crezut că pe lumea asta mai există minuni!
MAIER: Nici atît! Întorsătura asta m-a zdruncinat. Va trebui să-mi reconsider unele idei. Materialiste. Şi să mă dedic transcedentalului.
MARCU: Oameni buni, dacă vrea Dumnezeu, pînă diseară ajungem la Iaşi!
ARON: Nici nu-mi vine să cred. Sînt în al nouălea cer.
GROPER: Tuli, Robi, unde sînteţi? Veniţi să vă pupe tata! (Zîmbete, îmbrăţişări paterne, sărutări): Ne întoarcem acasă, copii! Acasă! Vă închipuiţi voi, ce-nseamnă asta? Mîine dimineaţă deschidem bodega. Şi intrăm în matca firească a lucrurilor.
SEGAL: Să-ţi fie gura poleită, Gropi! Şi eu deschid dugheana. Şi dau drumul depozitului. Iar dacă ajungem în seara asta, fac cinste.
GROPER: Ai tu acest curaj? Nu te cred, măi Segălică!
SEGAL: Pe onoarea mea! Nu glumesc… Plătim juma-juma. (Rîs, beatitudine).
ROBI: Ne reîntoarcem acasă, Tuli! Ce poate fi mai minunat?
TULI: Nu există dorinţă mai fierbinte. Numai dacă ne-om întoarce. Cu adevărat.
ROBI: Ne întoarcem, Tuli! Ne întoarcem negreşit! Te frămîntă unele îndoieli?
TULI: Mă simt stînjenit de-o presimţire. Şi-nvăluit de nişte fiori. Mai revăd eu, Robi, Iaşul năzdrăvăniilor noastre?
ROBI: Nu fi copil! Îl revedem, Tuli! Precis! În curînd, totul ni se va părea un vis urît. Dar vom pogorî din infernul ăsta în…
TULI (cîntă nostalgic):
Oraşul meu drag
Pe uliţa ta
Mi-am lăsat dragostea
Şi-am plecat pribeag…
ROBI (recită):
Nu e prima oară cînd sub soare
Sufletul lui Avraam s-a îndoit;
Ca vitele constrînse în vagoane
Cunoaştem un calvar nemărginit
TOŢI (cîntă):
Oraşul meu drag
Pe uliţa ta
Mi-am lăsat inima
Şi m-au dus pribeag…
TULI (cu ochii stinşi):
În jurul nostru e întuneric,
Gudron topit într-un hău fără fund;
Ne-aşteaptă semnul profund – himeric,
Un demon ne cuprinde furibund.
TOŢI (cîntă):
Oraşul meu drag
Pe uliţa ta
Mi-a rămas inima
Şi-am plecat pribeag…
ROBI (dramatic):
Sîntem robi ai morţii care-ntinde
Lanţuri de oţel pe Israel cel sfînt,
Şi sub talpa noastră se aprinde
Al făgăduinţei trîmbiţat pămînt! (Strigă): Iaşule!
TOŢI (cîntă):
Oraşul meu drag
Pe uliţa ta
Mi-am lăsat dragostea
Şi m-au dus pribeag… (Lumina se stinge lent. Trenul staţionează. Este noapte. Se aprinde lumina albastră. Se aud greieri, uneori cîte un orăcăit de broască. Oamenii stau în aşteptare, surescitaţi. Unii ciorchine la fereastră, alţii privesc prin crăpături. În lumina albastră, par nişte umbre, care se animă greoi).
IV
GROPER: Vai şi iar vai! Ăştia iar îşi bat joc de noi!
ARON: Îşi bat joc, domnule Groper! Altfel, n-am staţiona de atîtea ore aici!
LEONFELD: Asta-i prea de tot! Zic zău!
SEGAL: E din cale-afară! Pe cuvîntul meu!
ZAIDMAN: Nu mi-am închipuit. Credeam că s-au îndurat…
MARCU: Cine? Ăştia? Iacă cine să să-ndure! Şi să se milostivească!
ZAIDMAN (cu ochii în tavan): Iahove, ăştia nu sînt oameni!
LEONFELD: De bună seamă. Sînt nişte ticăloşi. Dar, oare unde staţionăm? Ştie cineva? (Pauză. Exclamaţii, nedumerire): Nu ştii nici dumneata, profesore Maier?
MAIER: Cu regret, nu, domnule Leon! (În dreptul unei deschizături). Prin despicătura asta nu văd decît beznă. Şi cerul înstelat. Deasupra…
MARCU (apropiindu-se): Vreţi să-mi daţi voie? Cred că v-aş putea spune eu.
GROPER: Serios? (Pauză. Încordare): Vorbeşte odată, măi creştine! Nu ne mai fierbe şi tu!
MARCU: Măi oameni buni, ne găsim pe plaiuri moldoveneşti… Între… Podu Iloaiei şi Tîrgu Frumos.
LEONFELD: Eşti sigur, bădiţă Trăiane? Chiar aici?
MARCU: Pe crucea mea, dom’Leon! Taman aici! Vedeţi panglica aceea alburie. De lîngă pîlcul acela… verde. De copaci? Este şoseaua care logodeşte aceste două aşezări. Am făcut cărăuşie pe aici. Şi cunosc meleagurile, ca în palmă.
ARON: Ne aflăm în plin cîmp, deci.
SEGAL: Şi numai la o azvîrlitură de băţ… de casă!
GROPER: Să nu mori de rîs. Şi de batjocură? De ce n-au mai continuat puţintel? Peste o jumătate de ceas am fi debarcat…
LEONFELD: Ăştia sînt oameni? Ticăloşii! Ce glumă tîmpită!
MAIER: Ne-au jucat o teribilă festă!
ARON: Iar noi, nişte naivi, ne şi vedeam acasă!
ROBI: Eu mă imaginam, deja, hoinărind pe străzile Iaşilor!
TULI: Şi eu… Pe o bancă. La Copou. Cu … (Se loveşte cu pumnii în cap): Ce idiot sînt! (Izbucneşte într-un rîs sarcastic. Din beznă, se aud şi alţii rîzînd amar).
GROPER: Mîine deschid bodega? Pe naiba! Adio, Iaşi! Adio, cîrciumioară! S-a zis cu tine! S-a zis, s-a zis! (Cade în rîs demenţial).
ZAIDMAN (în picioare): Ce-nseamnă această veselie? Sînteţi întregi la minte? Sau, ce v-a apucat?
ROBI (printre hohote de rîs): Boala lui Calachi, domnule! Numele acesta îţi spune ceva?
ZAIDMAN: Lăsaţi naivităţile! Discutaţi despre altceva. Staţionăm de atîtea ore aici. Iar inchizitorii noştri nici nu se sinchisesc!
ARON: Cred c-au şi uitat că existăm.
GROPER: Poate că pînă dimineaţă se vor scărpina în … tuhus. Şi îşi vor aminti.
SEGAL: Tocmai pînă mîine dimineaţă? Măi, fraţilor, eu pînă la ziuă îmi pierd minţile! (Tensiune, freamăt şi murmure. Mişcare de trupuri).
LEONFELD: Greu mai zboară timpul. Parcă m-aş afla de un an aici.
MAIER: Mie… mi se pare o veşnicie. Am început să disper.
ARON: Linişte! Este miezul nopţii: orele 24 fix (Orăcăit de broaşte, cîntec de greier).
ROBI: Dar de unde ştii? Nu are nimeni ceas aici!
ARON (cu mîinile la urechi): Aud cocoşii în zări.
TULI (fixînd un punct în spaţiu): Eu îi şi văd. Prin pereţii vagonului. Văd pînă departe. În sat. Voi vedeţi? Uitaţi-vă! Cocoşii bat din aripi şi cîntă: Cucurigu! (Rîde sufocant).
APROAPE TOŢI (cuprinşi ca de molimă): Cucurigu!
GROPER (rîzînd şi bătînd din mîini, ca din două aripi):
Cucurigu-gagu
A murit moşneagu!
SEGAL: C-a mîncat cu sare
Un ou fiert la soare! (Rîs tîmp).
MAIER (cuprins de febra generală):
Cucurigu! Boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
ARON (lucid): Domnule profesor, ce se întîmplă? Aţi citat din Creangă. Staţi liniştit! Nu vă mai agitaţi! Că altfel, o să citaţi şi din „Invernul” lui Dante!
MAIER (agitat, cu ochii tulburi): Lasciate egni speranza, voi ch’entrate!
ARON: N-am spus? Am prevăzut bine. De ce nu înţelegeţi? Veniţi la geam!
MAIER: Ştiu tot poemul. Pe de rost. Şi întreaga „Divină”… Vreţi să-l ascultaţi?
ZAIDMAN (respiraţie întretăiată: infarct): Ah, inima! S-a dus orice speranţă… Voi să ajungeţi… la Iaşi!
LEONFELD (profund mişcat): Rabi, ce-i cu dumneata? Nu ne părăsi. Te rog!
ZAIDMAN (dîndu-si duhul): Iahove, ai grijă de turma ta! M-ai chemat prea curînd.
LEONFELD: Noi în seama cui rămînem? Gîndeşte-te, rabi! Nu pleca! Te implor! (Plînge. Unii se roagă. Alţii privesc îngroziţi)
MAIER: Părea un munte. Cine ne va mai spune o vorbă de speranţă? Un cuvînt încurajator?
LEONFELD: O, Elohim, Dumnezeu Savaot! N-ai pic de milă de robii tăi! Ne-ai pedepsit prea crunt!
ARON: Mîinile şi picioarele îi sînt contorsionate. Pieptul şi abdomenul tumefiat. Asta în medicină se numeşte „hidropizie”.
MAIER: Lăsaţi-l! Nu interesează diagnosticul! E un om fericit!
MARCU: Chiar aşa, dom’le profesor! A scăpat de orice. Cine ştie ce sfîrşit groaznic, ne va potopi şi pe noi?
MAIER (şocat): Domnule profesor? Ia spune-mi, te rog! Mie mi te-ai adresat? Iertaţi-mă! Am uitat că sînt profesor. (Rîs): Iar dumneavoastră sînteţi studenţii mei. Nu? (Murmure, zarvă. Priviri uimite şi imprăştiate): Linişte, vă rog, domnilor studenţi! Ce-nseamnă gălăgia asta? În colocviul programat astăzi, vom aborda opera lui Kant (oratoric, cu accente demonice): Şi vom vehicula în discuţii sistemul său filosofic... „Idealismul transcedental”. Fundamentat în „Critica raţiunii pure”, „Critica raţiunii practice” şi „Critica puterii de judecată”. Lucrări consacrate Eticii, Esteticii şi Teoriei Cunoaşterii. Opera lui Kant, prezentată de noi în ultimile prelegeri, se remarcă prin trăsături dialectice şi iluministe. Prin valorificarea rolului experienţei în ştiinţă. Ca şi prin critica raţionalismului dogmatic. Şi al empirismului mărginit. De aceea, aş dori, domnilor studenţi, ca în discuţiile dumneavoastră, toate aceste chestiuni să fie cît mai pregnant relevate. Mai ales că această operă, constituie o adevărată culme a Filosofiei clasice germane. Şi îi asigură lui Immanuel Kant, un loc de prim-plan, în istoria gîndirii. M-am exprimat clar? Cine ia cuvîntul? (Leonfeld ridică mîna): Dumneavoastră? Vă rog!
LEONFELD: Ce-nseamnă discursul ăsta, profesore? Te crezi cu studenţii la Universitate? (Rîs).
MAIER: Dar unde? Unde sîntem? Nu ne aflăm în amfiteatru?
ARON: Nu, domnule profesor! Ne aflăm în tren!
MAIER (abulic): În tren? Ce caut eu în tren? Mîine dimineaţă am cursuri. Unde-mi este ceasul? Parcă văd că iar întîrzii.
SEGAL: Ba să mă iertaţi, fraţilor! Aici nu ne aflăm în nici-un tren. Şi nici la Universitate! Ne aflăm la „Sfatul Negustorilor Angrosişti”. Şi ne-am adunat să fixăm preţurile Pieţei.
GROPER (lui Leonfeld): Daţi-mi voie, vă rog! Să vorbesc primul!
SEGAL: Măi Groper, măi! Nu fi ţopîrlan! Tu, un prăpădit de cîrciumar, care vinzi vinul îndoit cu apă, vrei să vorbeşti înaintea mea? Nu-ţi dai seama că între noi există o diferenţă?
GROPER: Fii serios, pungaşule! Cum de-ndrăzneşti? Te crezi mai breaz ca mine? Cine eşti tu, la urma urmei, mă rog? Un speculant. Şi un şarlatan!?
LEONFELD (plecat cu sorcova): Linişte! Onoraţi negustori, linişte, vă rog! In calitate de staroste al Corporaţiei Negustorilor, dau cuvîntul domnului Levi Segal. Vestit angrosist de cereale. Din Iaşi.
SEGAL: Domnilor, sînt fericit că am obţinut cuvîntul înaintea veşnicului meu concurent, Izu Groper. De la început, am să vă divulg un secret. N-am vorbit, niciodată, în public. Ardeam de nerăbdare s-o fac. Să ţin şi eu un discurs. Dar alţii, cu mai multă glagore, mi-o suflau înainte.
ARON (distrat): Bravo, domnule Segal! Nu te ştiam orator!
LEONFELD (vădind seriozitate): La anul te alegem deputat. Şi te trimitem la Bucureşti. Să ne reprezinţi în Parlament.
SEGAL: Aţi fi putut-o face şi pînă acum. Dar unde-i cana şi paharul! Mi-e sete! Aşa-i trataţi pe vorbitori?
LEONFELD (lui Tuli): Tinere, un pahar şi-o cană cu apă!
TULI: Apă? De ce? La Bodega lui Izu Groper, din Piaţa Sfîntu’ Spiridon, se găsesc cele mai renumite vinuri. Îl conosc pe Monsieur Segal. Şi ştiu ce pofteşte.
SEGAL (imaginîndu-se în bodegă) O grasă de Cotnari! Şi un cotlet în sînge!
TULI: Am coborît la beci.
GROPER (crezîndu-se acasă, dar supărat pe Segal): Mai încet, băiete! Nu te grăbi! S-a dat închiderea.
TULI: Nu-l putem refuza. Monsieur Segal, nu-i un muşteriu de duzină.
GROPER: E tîrziu şi întuneric. Am închis obloanele definitiv.
TULI (uitîndu-se în jur): Şi ce facem cu clientela asta? Refuzăm s-o servim? Asta-i sinucidere! Faliment curat!
GROPER (lui Tuli): Fugi din faţa mea! Cum de-ţi trece prin cap? Asemenea vorbe? De asta mă-ngrijesc, eu, de toate? Să dăm faliment?
SEGAL: De ce-mbrînceşti băiatul, mă? Aşa ştii, tu, să-l înveţi negustorie? Ne faci de ocară pe toţi comercianţii de aici. (Către mulţime): Cinstiţi negustori, este cazul să-l epurăm din Corporaţia noastră pe acest bădăran, Izu Groper, care prin mojicia şi mitocănia lui face clanul negustorilor de rîs!
GROPER: Nu daţi ascultare, cistiţi negustori, zarbagiului ăsta! Acest neghiob şi escroc internaţional, vinde mazărea cu gărgăriţe. Şi grîul amestecat cu neghină. Chiar ieri a vîndut 100 de vagoane. De porumb. Unui negustor american. Şi se laudă că l-a fraierit la preţ.
SEGAL: Cum de-ndrăzneşti, mitocanule, să vorbeşti aşa? Las, că-ţi arăt eu! N-ai să mă uiţi cîte zile-ai trăi!
GROPER (îmbrîncindu-l): Pleacă din faţa mea! Şterge-o, tîlharule! Să nu te văd!
SEGAL (apucîndu-l de piept şi zgîlţîindu-l): Te omor, mă! Te omor! S-a zis cu tine!
GROPER: Ba eu te omor, mă! Eu! Cu tine s-a zis. Luaţi-l de aici, măi fraţilor! Că nu ştiu ce fac! Nu mă lăsaţi să intru în păcat! (Lumina se stinge. În acest punct, documentele vorbesc despre o încăierare între două „tabere” Groper – Segal. Autorul îşi permite să sară peste acest episod. Important de ştiut că, a doua zi, s-a procedat la deschidrea vagoanelor. Peste jumătate din totalul celor îmbarcaţi au fost găsiţi morţi. Supravieţuitorii au înfăţişarea unor epave. Dintre protagonişti supravieţuiesc Aron, Frida şi Robi. Lumina se reaprinde. Oamenii dorm întinşi pe duşumea. Cei trei stau sub fereastră. Rezemată de perete, Frida se leagănă-n dreapta şi-n stînga, ţinînd în mînă haina lui Hari).
V
ROBI (trezindu-se. Privirea spre Frida): Bună dimineaţa, domniţă!
FRIDA (cu ochii plînşi, privindu-l absent): Te-ai trezit? Bună, puştiule! Să fii sănătos. Acum este ora prînzului.
ROBI: Bună ziua, atunci! (Puţin şocat): Bună ziua la toţi de aici!
ARON: Credeam că nu te mai scoli. Dormi de două zile. Şi de două nopţi.
ROBI (căscînd): Am căzut într-un somn adînc. Iertaţi-mă!
FRIDA: Probabil că ai visat ceva. Vorbeai şi oftai ades.
ROBI: Da … am visat că am ajuns acolo… Şi că ne-au dat apă şi mîncare. Pe săturate.
ARON: Frumos vis! Frumos ar fi să ajungem şi acolo. Să nu ajungem, altundeva!
ROBI: Altundeva? Unde? Să sperăm că ne vor interna aici. Într-un lagăr.
FRIDA (îndurerată): Mi-e pur şi simplu, indiferent. Eu nu mai am pentru ce trăi (Cade în plîns): Puişorul meu m-a părăsit. Doamne, ce mă fac? Am rămas singură… pe lume!
ARON (consolator): Lăsaţi, doamnă! Să n-o luăm chiar aşa! Şi pe noi ne doare inima? Şi sîntem îndoliaţi. În urma rudelor pierdute.
FRIDA: Dar nu ca mine. Eu sînt cea mai nenorocită fiinţă. Eu. O, Dumnezeule! N-ai putut să-mi iei, mie, zilele, în locul copilului? (Fluier prelung de locomotivă).
ROBI: Ce gară urmează? Cunoşti?
ARON: Nici pomeneală! Sînt complet dezorientat.
ROBI: Eu, ce să mai vorbesc? Am uitat şi cum mă cheamă. Şi pe ce lume trăiesc.
ARON: După atîtea încercări, e absolut normal. Cine mai ştie ceva? (Frînă lentă, zgomot de macaz).
ROBI: Locomotiva îşi încetineşte viteza. Simţi? Acuşi oprim.
ARON: Abia aştept. M-am îndobitocit de-atîta drum.
ROBI (uitîndu-se-n jur): Studentule, dar unde-s tata şi frăţiorul meu? Nu-i văd nicăieri.
ARON: Cine? Tuli şi domnul Izu? Unde să fie? Au rămas la Tîrgu-Frumos. Să se odihnească puţin.
ROBI: Ei! Cum aşa? Fără să spună nimic?
ARON: Da. Au rămas. N-au zis nici „pis”. Tu dormeai. (Pauză): Dar n-au rămas numai ei. Ci şi toţi ceilalţi: Mai firavi. Şi suferinzi! Ba, chiar şi bădiţa Marcu Trăian. Atît de zdrahon cît părea!
ROBI: Asta-i nemaipomenit! De ce nu m-au sculat şi pe mine? Aş fi rămas şi eu cu dînşii!
ARON: Te cred.
ROBI: Dar la întoarcere, ce zici, studentule? Îi luăm cu noi?
ARON: Mai încape discuţie? Levi Segal chiar a promis că ne aşteaptă cu flori. Pe peron.
ROBI: Şi cînd ne întoarcem? Cînd plecăm spre Tîrgu-Frumos?
ARON: Curînd! Foarte curînd! Poate chiar mîine!
ROBI (cu naivitate puerilă, nerealizînd tragicul): Mă bucur! Vom fi iarăşi împreună. Ce poate fi mai minunat?
ARON: Absolut nimic! (Scîrţîit de frînă şi zgomot de tampoane. Deasupra vagonului, sentinela cîntă la muzicuţă „Lilly – Marlen”). S-a oprit.
ROBI (uitîndu-se prin crăpătura uşii): Dar, oare, unde-am ajuns? Pe aici, nu se vede.
ARON (la fereastră): De aici se zăreşte ceva.
ROBI: Îmi dai voie şi mie? Hai să privim – amîndoi!
ARON: Vino! Poftim!
ROBI: De aici se vede binişor! Văd un furnicar de oameni. Pe peron. Iar în apropiere, nişte femei…
ARON: Înveşmîntate în alb. Or fi întrecere pe-aici. (Larmă, agitaţie. Unii se ridică în picioare, alţii în şezut).
CÎŢIVA (lovind cu pumnii în uşi şi pereţi): Apă! Apă! Mi-e sete! (Sentinela întrerupe cîntecul).
ALŢII (idem, lovituri): Pîine! Pîine! Mi-e foame! (Sentinela reia cîntecul. Totodată, se aud din culise lovituri de ciocan în saboţi şi roţi. Intră în avanscenă un ceferist şi un muncitor de la Fabrica de zahăr din localitate).
CEFERISTUL (arătînd cu ciocanul): În vagoane sînt evrei. Îi transportă fritomanii undeva.
MUNCITORUL: În vagoanele astea hodorogite? Vai de păcatele lor! Mai rău ca pe animale!
CEFERISTUL: Animalele sînt doctoricite uneori în chip omenesc. Pe cînd oamenii…
MUNCITORUL (indignat): Mama lor de barbari! De lifte păgîne! Nu ştiu cum îi mai rabdă pămîntul!
CEFERISTUL (lovind cu ciocanul un sabot): S-a scrîntit lumea de tot, bre! Nu mai există îngăduinţă şi milostenie faţă de aproapele tău! O să ajungem să ne sfîrtecăm, ca lupii!
MUNCITORUL: Cu nelegiuiţii ăştia! Nici nu-i de mirare! În direcţia asta ne-ndreptăm. Au uitat de Mărăşti, de Oituz şi Mărăşeşti.
CEFERISTUL: Într-adevăr. (Loveşte, cu ciudă un alt sabot): Irozii mamei lor de nelegiuiţi! Ar trebui dezarmaţi!
MUNCITORUL: Dacă ştiam, veneam cu echipa, de la Danubiana…
CEFERISTUL: Eu aş fi venit cu ai mei de la Depou. Şi, poate şi cu cei de la Revizie.
MUNCITORUL: Bădiţă, trenul staţionează! Eu plec să-mi aduc băieţii!
CEFERISTUL: Un moment, măi omule! Nu te pripi! Să chibzuim, mai întîi! Eu plec la Depou să-i vestesc pe-ai mei. Cei de la Revizie sînt pe-aici. Ne regăsim peste un sfert de ceas. La fluierul meu, începem din amîndouă capetele. Tu, cu lucrătorii tăi (arată cu mîna) din acela! Eu, cu cheferiştii mei, din acesta! Ne-am înţeles?
MUNCITORUL: Foarte bine! (Pleacă în direcţii opuse).
TOŢI (în vagon): Apă! Pîine! Mi-e foame! Mi-e sete!
MUNCITORUL (ieşind): Trec şi pe la brutărie…
CEFERISTUL (ieşind): Noi aducem apă… Şi ce ne-o mai sta în putinţă.
SENTINELA: Halt! Vost ist dort? Schnell Kaput! (Trage ameninţător o rafală de pistol mitralieră).
VIORICA (din culise): Deschideţi vagoanele!
SENTINELA: Atenţie, Fraü! Nu v-apropiaţi! Trag… în plin!
VIORICA (întră-n avanscenă cu 4 surori de caritate): Deschideţi vagoanele! Acum! Imediat! (Din sens opus intră un ofiţer – Schmidt, şi un subofiţer – feldwebel – Helmut).
SCHMIDT: Cine eşti tumneata, Frau? Ţi s-a urît de viaţă? N-ai auzit somaţia?
VIORICA: Mai şi-ndrăzniţi să-ntrebaţi cine sînt? Schimbaţi-vă dioptria ochelarilor! Nu vedeţi banderola?
SCHMIDT (zeflemitor): O, la, la! Crucea Roşie? Să ştiţi că ne-aţi dat gata!
HELMUT: Sîntem, cu siguranţă, pierduţi!
SCHMIDT: Şi cu cine avem onoarea?
VIORICA: Crucea Roşie Română. Iar eu mă numesc Viorica Agarici. Dacă ţineţi numaidecît să ne cunoaşteţi.
SCHMIDT (schimbînd tonul): A, Frau Agarici! Sehr erfrent! Sînt Obersturnführerul Schmidt. Cu ce vă putem fi de folos
VIORICA: Domnule ofiţer, ordonă soldaţilor să deschidă vagoanele!
SCHMIDT: Să deschidă vagoanele? Imposibil! Mă dezamăgiţi, Frau!
VIORICA: De ce?
HELMUT: Sînt sigilate.
VIORICA: Ăsta nu este un motiv. Şi nici o dificultate. Rupeţi sigiliile! Chiar acum!
SCHMIDT: Cum să facem asta? Şi pentru ce?
VIORICA: Pentru că în aceste vagoane sînt oameni. În suferinţă.
HELMUT: Nu sînt oameni. Vă-nşelaţi, Frau! Sînt evrei.
VIORICA (iritată): Şi evreii, nu sînt oameni?
SCHMIDT: Or fi. Ce vă interesează?
VIORICA: Nu-i putem lăsa aşa. Sînt şi ei fiinţe umane. Şi au nevoie de îngrijiri medicale. Crucea Roşie nu poate fi indiferentă. La ororile petrecute aici.
SCHMIDT: Inutil, Frau! Inutil! Soarta lor este pecetluită.
VIORICA (revoltată): Cine a hotărît asta? Şi de ce? Nu are nimeni acest drept! (Strigă, făcînd semn spre extremităţile trenului): Ceferişti, deschideţi vagoanele! Mă adresez vouă! Deschideţi! Curaj! Nu vă-nfricoşaţi! Fiţi bărbaţi! (Se năpusteşte asupra uşii şi rupe sigiliul).
SENTINELA (inclusiv de pe celelalte vagoane): Halt! Zürik Kaput!
HELMUT (cu pistolul în mînă): Înapoi, Frau! Îţi zbor creierii!
VIORICA: Zboară-i! Deschideţi focul, blestemaţilor! Mie nu mi-e teamă!
SCHMIDT (apucîndu-l de mînă pe Helmut): Ascultă! Stop! Nu trageţi! (Scoate un fluier – strident - , apoi semn cu mîinile spre extremităţi): Helmut, lăsaţi-i să deschidă! (Din culise se aude zgomot de uşi care se deschid). Intrăm în dificultăţi cu autorităţile româneşti. Şi nu mai ajungem la … Auschwitz! Femeia asta e o ţicnită.
HELMUT: Sănătoasă, în nici un caz, Herr Ober! Numai un smintit se manifestă aşa!
SCHMIDT: Evident, Helmut! Evident! Numai un descreierat. Vom întîrzia ceva. Dar nu-i catastrofal.
HELMUT: N-aş crede. Herr Doktor Mengele aşteaptă înfrigurat. Nu va fi prea comod să justificăm tărăgănarea acestui trasport!
SCHMIDT: Nu fi tont, Helmut! Pe doctor îl potolesc eu. Şi chiar pe Reichsführerul Himmler. Totul e să ajungem. (Cu ajutorul însoţitorilor ei, Viorica a deschis uşa vagonului. În plan apropiat se vede printre uşi, gara, cu inscripţia ROMAN. În cadrul uşilor apar deţinuţii: nişte epave).
VIORICA: Vai de mine! Dumneavoastră sînteţi? (Se retrage îngrozită. Moment de cumpănă).
HELMUT: Heil Hitler! Ajungem, Herr Ober! Ajungem la Auschwitz… hotărît!
TOŢI (în vagon): Apă! Pîine! Înduraţi-vă! Fie-vă milă!
SCHMIDT: Bravo, Helmut! Aşa te vreau, băiatule! Optimist! Mîine seară sărbătorim evenimentul. La Cazino (Helmut şi Schmidt se retrag la arlechin, de unde surîd mefistofelic).
VIORICA (urcînd în vagon): Fetelor, curaj! Nu vă temeţi! (Urcă trei fete. A patra se află pe punctul de urcare): Marcica? Fii atentă! Legătură urgentă cu municipalitatea! Pentru ajutoare! Medici, medicamente, îmbrăcăminte, alimente. Fugi… la telefon! (Printre uşi, adresîndu-se mulţimii de pe peron): Oameni buni, o mînă de ajutor, vă rog! Sînt semenii noştri. Ajutaţi-i! Nu vă sfiiţi! (Intră în avanscenă ceferistul şi muncitorul, cu merinde şi două găleţi cu apă).
CEFERISTUL: Nici o grijă, surioară! Toţi oamenii noştri-s aici! (Ambii lasă găleţile şi merindea în uşa vagonului).
VIORICA: Contez pe sprijinul vostru. Fără voi totul ar fi fost în zadar.
MUNCITORUL: Dar eu aş zice viceversa. Fără dumneata! (Fetele acordă ajutor medical, împart hrană, toarnă apă în căni, îi servesc).
CEFERISTUL (către Viorica): Ai apărut la ţanc, surioară! Precum am fi fost sfătuiţi. Şi ne-ai scutit, pe noi, de un mare rizic.
VIORICA: Aşa a fost să se brodească. Nu regretaţi! Sper!
MUNCITORUL: Nicidecum. (Iese): Revin numaidecît.
CEFERISTUL (ieşind): Au mai rămas cîteva vagoane…
VIORICA: Foarte bine! Vă aştept. (Acordînd îngrijiri): De unde sînteţi dumneavoastră, oameni buni?
CÎŢIVA: Din Iaşi, doamnă! Din Iaşi!
VIORICA: De la Iaşi? Vai de păcatele mele! Tocmai din inima Moldovei?
ARON: Da, doamnă. Din acestă veche vatră de cultură. Şi civilizaţie.
VIORICA: Şi călătoriţi de mult?
ARON: De… Mi se pare că de trei zile. Exact nu v-am putea spune. Am pierdut şi noţiunea de timp.
VIORICA (cu căldură): Sărmanii de voi! Îmi imaginez prin ce-aţi trecut. Şi cîte aţi pătimit!
ARON: Nici propriilor noştri duşmani, nu le-am dori-o!
VIORICA: Vă cred. Deşi indulgenţa nu-şi are loc. Dar unde vă transportă? Ştiţi?
ARON: Nu ştim. Bănuim că în Germania.
PRIMA FATĂ: La Auschwitz! În Germania, la Auschwitz, Viorica! I-am auzit pe nemţi vorbind.
A DOUA FATĂ: Au mai pomenit şi numele unui medic… Mengele. Dacă memoria nu-mi joacă vreun renghi.
A TREIA FATĂ: Mengele? Exact! Am reţinut şi eu. Dar ăsta numai medic n-o fi!
VIORICA: O fi un schizofrenic. Sau chiar un criminal. Bun de trimis în faţa plutonului de execuţie.
PRIMA FATA: Mă mir că există asemenea medici!
A DOUA FATA: Oare cum s-o fi comportînd cu pacienţii?
A TREIA FATA: Dacă l-ar auzi Hipocrat, cred că s-ar răsuci în mormînt (Reintră în avanscrnă ceferistul şi muncitorul).
CEFERISTUL: Sîntem la porunca dumitale, surioară! Am dat o raită.
VIORICA: Şi?
MUNCITORUL: Treaba curge bine peste tot.
VIORICA: În vagonul ăsta, nu prea. E destul de anevoios.
CEFERISTUL: De ce?
VIORICA: Sînt cîţiva năpăstuiţi plecaţi în lumea celor drepţi. Pînă vin gardienii şi ambulanţa ar trebui evacuaţi.
MUNCITORUL: Dar unde ar putea fi depuşi?
VIORICA: În condiţiile şi împrejurările astea? Dumnezeu să mă ierte! Dar nu există altă soluţie! Alăturea. Pe peron. (Muncitorul urcă).
MUNCITORUL (din uşa vagonului): Dă mîna, bădiţă! Hai, sus!
CEFERISTUL (la capătîiul unui defunct): Tînăr, săracuţul de el! Nu numără nici 20 de primăveri.
MUNCITORUL: Păcat… Nu trebuia…
CEFERISTUL: Multe n-ar fi trebuit. Şi nici n-ar trebui să se petreacă în lumea asta. Plină de mizerii şi strîmbităţi. Deplîngem seferinţele voastre, oameni buni!
MUNCITORUL: Muncitorii de la Fabrica de zahăr „Danubiana”, au hotărît să declare grevă. Şi să ceară eliberarea dumneavoastră.
ARON: Vă mulţumim! Dar nu credem în succes.
CEFERISTUL: De ce?
ARON: Îi cunoaştem prea bine pe fascişti. Nu se vor lăsa impresionaţi. Am fi mulţumiţi dacă s-ar obţine, măcar, internarea noastră într-un lagăr din ţară.
MUNCITORUL: Pentru ce?
ARON: Deportarea în Germania înseamnă moarte. Şi înlătură orice şansă acordată vieţii.
CEFERISTUL: Asta o fi adevărat! Dar noi sperăm într-o reuşită.
MUNCITORUL: Ţara asta nu-i pradă nemţilor. L-a nevoie, punem mîna pe par. Şi cerem Regelui şi Armatei să facă ordine. (Intră o ţărancă trecută de prima tinereţe. Din traista desfăcută, împarte merinde. Cei doi ies, cu defunctul. Viorica îl cuprinde pe Robi de umăr, scoţîndu-l în faţă).
ŢĂRANCA: Măiculiţă dragă, ţine bucăţica asta de mămăliguţă! Atît mi-a mai rămas. Uite nişte ridichii de lună, două pătlăgele roşii, şi puţin caş verde. (Privind cu mîna la gură): Doamne, Doamne, cum mai rabzi, Doamne, ca liftele astea să facă umbră pămîntului?! (Către Frida, rezemată de perete): Iar mata, măiculiţă fată (îşi dezbracă jacheta), ţine jacheţica asta. Îmbrac-o! nu te sfii! (O ajută, cu Viorica, să se îmbrace). Bluziţa ţi-i toată flenduri! Şi-o să-ţi prindă bine la drum.
FRIDA: Bogdaproste, măicuţă! Mulţumesc! Şi Dumnezeu să-ţi răsplătească după inimă!
ŢĂRANCA: Rămîneţi cu bine, maică! Dumnezeu să vă ocrotească pe toţi. Şi să vă ia în paza Lui. Eu mă duc chiar acu’ la Biserică. Să mă rog pentru voi (Iese, ştergîndu-şi ochii, în timp ce Viorica se împarte la fiecare, spunîndu-le o vorbă bună. Toţi beau şi mănîncă lacom. Lumina se stinge şi se reaprinde. Au mai rămas cam 25 de persoane. Stau rezemaţi de pereţi, iar protagoniştii lîngă uşă. Unii dormitează, alţii murmură rugăciuni, iar alţii privesc în gol. Tic-tacul monoton şi iritant al roţilor).
VI
ROBI: Am străbătut astăzi o distanţă barosană.
ARON: Vreo cîteva sute de kilometri. E ceva!
ROBI: Mai avem mult? Oare, pe unde sîntem acum?
ARON: După atîtea zile de drum, am ajuns: în apropierea graniţei. Sînt ultimii kilometri. Pe pămînt românesc.
ROBI: Urmează Punctul de frontieră?
ARON: Neîntîrziat! Şi intrăm în Ungaria!
FRIDA (aparent absentă): Străbatem Pusta maghiară şi Austria şi, în sfîrşit – sfîrşutul: ajunşi în Germania.
ARON: E destul de tragic.
FRIDA: De-a dreptul înspăimîntător! (Pauză. Stare depresivă).
ROBI: În Germania, cine ştie? Prin ce coclauri s-o fi aflînd Auschwitz-ul ăla?
ARON: Este foarte greu de presupus, măi Robi! Aş bănui, totuşi, Cîmpia Rinului. Sau undeva pe Elba.
FRIDA: Pe Elba sau Rin? Mă îndoiesc. Mai curînd, în Bavaria. În munţii Alpi. Există pe culmile alpine unele zone glaciale. Şi umede. Cu gheţuri veşnice. Tocmai potrivite pentru lagăre. Am auzit că aici i-ai exterminat şi pe evreii din Germania.
ARON: Poate. Nu zic ba. Dar eu abia acum aud despre asta!
FRIDA: Tocmai dumneata? Mă surprinde!
ARON: Ce vă surprinde?
FRIDA: După cum am observat în călătoria asta, dumneata, studentule, eşti un tip foarte bine informat. Pe toate le ştii. Eşti cum s-ar zice, un atoatecunoscător. Şi aş mai adăuga eu: un spirit vioi şi lucid.
ARON: Să nu exagerăm, domniţă dragă! Cunosc şi eu cîte ceva.
FRIDA: Nu exagerez deloc. E doar o constatare. Şi am impresia că nu mă înşel.
ARON: Mulţumesc. Aprecierea dumneavoastră mă tulbură.
FRIDA (zîmbind amar): Numai că acum, studentule, totul este zadarnic. Toate cunoştinţele dumitale sînt inutile.
ARON (deprimat): E adevărat. Nu mai folosesc la nimic. Regret că nu am avut fericirea să vă cunosc în alte împrejurări. Cînd nu eram ceea ce sînt acum.
FRIDA: Lasă! Nu mai regreta. Ar fi fost fără efect.
ARON: De ce?
FRIDA: Eram o femeie măritată.
ARON: N-aş fi mulţumit să vă cunosc de la distanţă. Şi să vă admir din umbră.
FRIDA: Înainte de mariaj, cred că nu mi-ai fi displăcut. Te-aş fi simpatizat. Şi poate că ţi-aş fi devenit accesibilă. (Fluier de locomotivă. Scîrţîit de frîne şi zgomot de tampoane. Trenul îşi reduce viteza).
ROBI (privind pe la uşă): Ajungem la graniţă! Fraţilor, mai avem puţin!
ARON (în aceeaşi stare deprimantă): Vor apărea grănicerii imediat! Sentinelele vor deschide uşile. Şi ne vor număra. Apoi, vor sigila vagoanele. Iar peste o jumătate de oră, din nou la drum! De data asta, pe alte meleaguri. (Trenul se opreşte cu un scîrţîit prelung, prevestitor de rău. Toţi se ridică emoţionaţi, mai puţin Aron, care stă întins. Se aud fluiere şi paşi în fugă, cadenţaţi).
ROBI (la geam): S-a oprit. Iată grănicerii, studentule!
ARON: Nu mă mai interesează nimic. Ştiu ce urmează. M-am resemnat.
FRIDA (încercînd să-l scoată din depresivitate): Studentule, ai observat? Sentinela şi-a încetat concertul. Pentru ziua de astăzi.
ARON: S-o fi plictisit. Sau i s-o fi defectat muzicuţa. Nu ne lăsa, altfel, o zi, fără Lilly-Marlen!
FRIDA: Înclin să cred altceva. Există ceva în neregulă. Presimt.
ARON: Năluciri! Iluzii deşarte! Nu e nimic, scumpă doamnă! Totul se desfăşoară – ceas.
ROBI (grav): Călăraşi! Sîntem la punctul de frontieră Călăraşi!
ARON: Cum ai spus? Călăraşi? Nu există!
ROBI: Nu crezi? Vino aici! Priveşte! Veniţi şi voi, măi fraţilor! Şi priviţi! Aruncaţi-vă ochii printre zăbrele! (Stare de emoţie. Unii se duc la uşă, alţii la geam).
ARON (la uşă): Într-adevăr, Călăraşi! Dar, Călăraşi – Ialomiţa! Asta înseamnă că odiseea noastră în România continuă.
FRIDA: Se prelungeşte. La infinit.
ARON: Călătorim de şapte zile şi şapte nopţi. Încheiate astăzi în zori. Şi nici acum n-am părăsit ţărişoara asta! Parcă s-ar desfăşura pe enorme teritorii geografice!
FRIDA: Asta mă face să presupun că nu vom mai ajunge la Auschwitz.
ARON: Şi eu cred. Ba chiar sînt convins. La Auschwitz vor ajunge doar cadavrele noastre. Iar noi vom sfîrşi în acest Tren al morţii. Şi al iluziilor pierdute (Intră în avanscenă, din stînga, Schmidt şi Helmut. Din dreapta, un căpitan român şi un sublocotenent).
TRIANDAF (sulutînd): Mă numesc Hauptmann Triandaf. Şeful Comenduirii de Garnizoană al oraşului Călăraşi. Aş dori să discut cu comandantul trenului.
SCHMIDT: Comandantul acestui tren? Eu sînt comandant, Herr Hauptmann! Obersturumführerul Rudolf Schmidt. Din trupele de elită SS (Întinde mîna. Triandaf simulează ca nu vede).
TRIANDAF: Sehr gut! Discuţia va avea loc între noi.
SCHMIDT: Despre ce este vorba? Poftiţi în vagonul meu! Helmut, prepară, urgent, o cafea!
TRIANDAF: Nu vă deranjaţi! Sînt foarte grăbit. Vom conversa chiar aici. În acest peisaj. Pe deplin feroviar.
SCHMIDT: Vă ascult!
TRIANDAF: Domnule, din Ordinul Marelui Stat Major al Armatei Române, în 10 minute, de la oprirea trenului în gară, soldaţii dumneavoastră se vor retrage. Şi vor lăsa pasagerii în paza soldaţilor mei. Asta-i tot! (Ferm): Retrageţi-vă oamenii!
SCHMIDT: Imposibil! Cum să execut un asemenea ordin?
TRIANDAF: Este ordinul unui Înalt for, militar, al unei puteri aliate.
SCHMIDT: Eu sînt ofiţer german. Nu sînt subordonat Marelui Stat Major al Armatei Române.
TRIANDAF (iritat): Refuzaţi, deci? Aştept răspunsul!
SCHMIDT: Evident! Refuz. Obersturumführerii SS nu execută decît ordinele Gestapoului.
TRIANDAF: Gestapoul nu comandă în România.
SCHMIDT: Deocamdată! Dar, în curînd, va comanda!
TRIANDAF: Niciodată! V-o garantez eu! (Cu voce gravă, către extremităţile trenului): Ostaşi, ascultaţi comanda! Ocupaţi poziţiile!
SCHMIDT: Herr Ofizier, ce faceţi?
TRIANDAF: Încercuirea trenului. Băieţii mei sînt pe poziţie. Nu aveţi nici o şansă!
SCHMIDT: (pierzîndu-şi morga de pînă atunci): Mă nenorociţi, Herr Hauptmann! Vă rog, daţi-mi cale liberă. Să plec! Sînt aşteptat de-o săptămînă în Germania. Cu încărcătura asta. Şi nici acum n-am ajuns. Pretuntindeni, în România, m-am confruntata cu un noian de obstacole. Şi acte de sabotaj. Motivul? O să rîdeţi! Zădărnicia acestui transport. Dacă nici în 24 de ore nu sosesc, mi s-a ordonat, telegrafic, de la Berlin, să-mi zbor creierii. Vă rog, în genunchi, Herr Hauptmann! Daţi-mi drumul! Gîndiţi-vă!
TRIANDAF: Regret, domnule Obersturumführer! Dar sîntem militari. Prin profesie sîntem obligaţi să executăm ordine (Tare): Ostaşi, deschideţi vagoanele! Cine opune rezistenţă – foc!
O VOCE: Am recepţionat ordinul. Trenul este asaltat. (Schmidt şi Helmut părăsesc scena, gesticulînd nervoşi. Imediat se aud două împuşcături).
TRIANDAF: Asta-i muzica ce-mi place! De-ar fi cîntată mai frecvent!
SUBLOCOTENENTUL: Şi eu o ador, domnule căpitan! Avem preferinţe comune. (Se aud uşi, deschizîndu-se).
TRIANDAF: Domnule sublocotenent! Raportează Marelui Stat Major că misiunea a fost îndeplinită. Nu s-au înregistrat pierderi.
SUBLOCOTENENTUL (salutînd): Am înţeles! Telegrafiez urgent! (Iese. Triandaf deschide vagonul din scenă).
TRIANDAF: Bună ziua! Debarcarea, oameni buni! Sînteţi liberi!
ARON (din uşă, nedumerit): Cum aţi spus? Liberi? Ce înseamnă asta? Glumiţi?
TRIANDAF: Absolut de fel! Am spus şi repet: sînteţi liberi! Ce mai aşteptaţi? Coborîţi!
ROBI: Nu mai înţeleg nimic.
FRIDA: Explicaţi-ne, vă rog! Sîntem nedumeriţi.
TRIANDAF: Aţi intrat sub protecţia trupelor noastre Româneşti. Vă vorbeşte Căpitanul Aurel Triandaf. (Chipuri zîmbitoare, plînsete de bucurie, murmur de rugă).
ARON: Cerule, visez? Sau nu aud bine? Oare, oare este adevărat?
FRIDA (privind în jur dezorientată): Ce minune se petrece cu noi?
TRIANDAF: Nici o minune. Totul este aevea. Nu visaţi.
ROBI (strigă, sărind în sus): Fraţilor, sîntem liberi! Liberi ca păsările cerului! Liberi! (Izbucneşte într-un rîs zgomotos, dulce şi amar, cu lacrimi): Domnule căpitan, pot să cobor?
TRIANDAF: Desigur! (Coboară şovăielnic) Poftiţi, domnilor! Poftiţi! (Încep să coboare). Cei mai în putere să-i ajute pe cei suferinzi. Pînă vin camioanele noastre, aşteptaţi aici. Pe peron. (Către Frida). Domnişoară, îmi daţi voie să vă ajut?
FRIDA (întinzînd mîna): Chiar vă rog! Sînt copleşită de emoţie.
TRIANDAF: Sper să vă reveniţi. Aveţi o alură adolescentină.
FRIDA: Mulţumesc… pentru compliment. Am început, deja, să mă simt femeie. (Coboară toţi. Unii plîng sărutînd pămîntul, alţii îşi toarnă ţărînă pe cap. Alţii rîd. Unii se pipăie şi se ciupesc. Separînd visul de real).
CÎŢIVA: Sîntem liberi! (Cu braţele spre cer): Liberi! Liberi!
TRIANDAF: Veţi fi găzduiţi la un Sanatoriu. Unde veţi intra în refacere. Şi unde vi se vor acorda îngrijiri. Peste o săptămînă, vă veţi înapoia la Iaşi. La căminele dumneavoastră. Cu un tren special. Pus de Marele Stat Major la dispoziţie.
ARON (entuziasmat): E de necrezut!
TRIANDAF: Sînt nevoit să mă retrag. Cu bine, oameni buni! Trenul ăsta este cam lung. Mai avem de făcut şi alte cunoştinţe. Vă doresc înzdrăvenire grabnică. Şi să trăiţi în armonie. Şi voie bună… viaţă lungă! (Salută şi pleacă).
TOŢI: Trăim! Trăim! Sîntem liberi! Iahova, slavă ţie! Mărit eşti! Sfînt! (Stau în grupuri. Din depărtare se aude zgomot de motoare).
FRIDA (cu mîinile de scara vagonului): Studentule, ajută-mă! Nu mă ţin picioarele. Şi n-aş vrea să mor tocmai acum!
ARON (conducînd-o la rampă): Aţi rezistat atît! Nu vă-ngrijoraţi, stimată doamnă! Veţi trăi!
FRIDA: Asta şi vreau, de fapt. Să trăiesc. Să trăiesc şi să uit tot.
ARON: Să uitaţi tot? Nu cred că veţi izbuti. Asta nu se uită.
FRIDA: A uita e doar un fel de a spune. Nu se uită niciodată, domnule… Domnule?…
ARON: Rubin Aronovici mă numesc. Dar pentru dumneavoastră: Aron.
FRIDA: Mie îmi poţi spune Frida. Abandonează pronumele de reverenţă. Şi vorbeşte-mi la persoana a doua. Singular. Mă cheamă Frida Löbel. Iar din întîmplare sînt studentă… La Litere. În ultimul an.
ARON (surprins): Serios? Nu mi-am închipuit!
FRIDA: De ce?
ARON: Te credeam dansatoare de Cabaret. Sau chiar actriţă: Stea de Cinema.
FRIDA (mirată şi nedumerită): Pentru ce, domnule?
ARON (însufleţit): Numai aceste fiinţe sînt înzestrate cu atîta feminitate!
FRIDA: Nu exagerezi? Hai să fim oameni serioşi!
ARON: Sînt eu însumi. Crede-mă, domniţă! Exprim ceea ce simt.
FRIDA: Mă bucur! Dar simţămintele şi cuvintele tale mă îngrijorează.
ARON: Pentru ce?
FRIDA: Par să sugereze o apropiere. O intimitate… inacceptabilă.
ARON: Nu ştiu. N-am intenţionat aşa ceva. Dar, dacă, cu adevărat sugerează… Consider că n-am săvîrşit o nelegiuire. Eu sper doamnă Frida, să rămînem prieteni. Şi să fim cît mai apropiaţi. Am îndurat, împreună, cele mai groaznice chinuri. Numai noi doi vom şti să ne respectem durerea. Şi să ne alinăm suferinţele.
FRIDA: Să rămînem prieteni? Ceri imposibilul, Aron! Ar fi ceva comic. Şi de-a dreptul absurd.
ARON: De ce, Frida? De ce?
FRIDA: Am pierdut în acest pogrom şi-n trenul ăsta blestemat, cele mai îndrăgite fiinţe ale vieţii mele: Părinţii, soţul şi copilaşul meu nepreţuit. Nicicînd nu voi mai avea prieteni. Şi nu voi mai fi o femeie fericită.
ARON: Te înţeleg. Totul este adevărat. Şi eu am pierdut, Frida, nişte fiinţe neînchipuit de dragi. Dar, în pofida acestor, iremediabile, pierderi şi nemărginite dureri, viaţa curge înainte. Şi cicatrizează, prin timp, orice rană.
FRIDA: Durerea mea – niciodată! Absolut niciodată!
ARON: Nu se ştie… Rămîne de văzut. Eu sînt convins de certitudinea acestui adevăr.
FRIDA: Dacă eşti atît de convins, să lăsăm, atunci, timpul să lucreze. Şi viitorul să decidă.
ARON: Sărut-mîna! Mă declar mulţumit.
FRIDA: Pentru ce?
ARON: Mă cuprinsese un sentiment de zădărnicie. Şi inutilitate. Dar acum am depăşit acest moment. Mă consider, totuşi, un om fericit. Voi avea pentru ce trăi… Şi cui să-i închin afecţiunea. Şi respectul meu nemărginit.
FRIDA: Nu-ţi fă iluzii, Aron! Te rog, fii ponderat! Şi cu picioarele pe pămînt!
ARON (înviorat): Nu pot, Frida! Crede-mă, draga mea! Nu pot! Te admir. Şi te simpatizez.
FRIDA: În aceeaşi măsură. Accept. Să rămînem prieteni şi amici.
ARON: Să mergem. Sînt satisfăcut.
S F Î R Ş I T