Constantin Chifor
DERAPAJ EXTRACONJUGAL
-farsă modernă în două părţi-
Martie 2003 – Iaşi
PERSONAJELE
(în ordinea intrării în scenă)
1. Dan Valenti 30 ani
2. Chelnerul 25 ani
3. Nuri Ducan 29 ani
4. Geo Ducan 35 ani
5. Tibi Mălin 30 ani
6. Adi Cristescu 40 ani
7. Mona Lujer 20 ani
Notă: Unele personaje pot purta barbă
PARTEA ÎNTÎI
Un separeu liber într-un restaurant. Undeva, o masă şi un telefon, instalat eventual pe un perete lateral. Cîteva momente de muzică. Apoi orchestra încetează, intrînd în pauză. Liniste. Apare un tînăr. Se opreşte în mijlocul scenei. Se îndreaptă spre telefon. Ridică receptorul. Şi, după o ezitare, formează un număr.
I
DAN: Alo! Casa Ducan? La telefon doctorul Dan Valenti. Vorbesc de la spital. A! Dumneavoastră sînteţi? Vă salut, domnule Ducan! Bună seara! Scuzaţi deranjul. Şi poate inoportunitatea. E o oră nepotrivită. Dar a intervenit ceva deosebit. Doamna doctor Ducan e acasă? Şi ce face distinsa dv. soţie? Nu s-a culcat? O! Foarte bine. Citeşte, deci. Se instruieşte. Nu! Nu-i absolut necesar, d-le Ducan, s-o chemaţi! Transmite-ţi-i dumneavoastră. Dv. … personal. Despre ce este vorba? Şi ce să-i transmiteţi? Concret? (Pauză). Bine! Iată despre ce este vorba! Concret! Bolnavul de la Salonul 7 acuză un blocaj renal. Trebuie să-l operăm… urgent. Foarte urgent!. Şi să-i tranplantăm un rinichi. Da! Chiar acum… noaptea. La această oră… tîrzie. Intervenţia chirurgicală este unica lui şansă. Indispensabilă. Altfel, s-a sfîrşit. Închină steagul. Şi nu-i un muritor de rînd. E un parlamentar. Un deputat remarcabil. Şi un ilustru om politic. Cunoscut şi apreciat în Occident şi peste Ocean. Într-adevăr. Situaţia e foarte delicată. Cu o asemenea personalitate. Nici vorbă! Sînt îngrijorat. Ar fi o catastrofă să rateze. Am avea de suferit mari consecinţe. Cu efecte, imprevizibile, asupra carierei. Trebuie să facem si imposibilul să-l punem pe picioare. Şi să-l redăm Parlamentului.
Sănătos. Dacă nu vrem să facem de ocară şcoala de medicină românească. Toate cele trei, puteri de stat, inclusiv presa, sînt cu ochii pe noi. Veşnic vor ştiri şi informaţii. Despre starea pacientului. Şi evoluţia bolii. Da, da. Desigur. E un adevarat vacarm. O agitaţie pe culoare şi un aflux permanent. Sîntem pur şi simplu asaltaţi. Sperăm totuşi să depăşim orice dificultate. Să ne facem meseria cu artă. Şi să înregistrăm un succes. Contăm pe spiritul de echipă. Şi competenţa noastră profesională. Cînd începem? Peste cît timp? Imediat. Peste 30 de minute. La ora 22 şi 30. Toată echipa este pregătită. Şi prezentă aici. În sală. Numai doamna doctor lipseşte. Am trimis limuzina spitalului. Spuneţi-i vă rog, să se pregătească. Şi să coboare… în stradă. Tocmai a coborît? Foarte bine! Vom putea intra în operaţie neîntîziat. Mulţumesc, domnule Ducan! Sînteţi nespus de amabil. Regret că nu ne cunoaştem. Decît din convorbiri… telefonice. Noapte bună! Şi vise plăcute (Receptorul în furcă. Apoi, plimbîndu-se. Trăire sinceră): Femeia asta m-a scos din minţi. Iată la ce truc am fost capabil să recurg. Şi ce tîmpenii am putut debita la telefon. De-ar veni acum. Şi de n-ar întîrzia. În această noapte, trebuie să ajungem la un final. Şi să clarificăm, odată, pentru totdeauna… combinaţia noastră. Nu mai putem continua astfel. O admir prea mult pe această încîntătoare doamnă. Şi nu pot rămîne, impasibil, la avansurile făcute. Atît de insistent şi provocator. Nu-mi găsesc liniştea şi echilibrul decît împreună. Ar fi fost bine dacă nu m-ar fi captivat. Şi daca nu m-ar fi înnebunit cu farmecele ei. Dar aşa?!…( Ocupă loc la masă. Intră chelnerul).
II
CHELNERUL: Bon soir (Distras. Dan răsfoieşte o agendă). Good night!
DAN (ridicînd ochii): Dobrîi vecer!
CHELNERUL: Cu părere de rău. Dar limba rusă n-o stăpînesc. Deşi mă descurc în cîteva limbi de circulaţie. Dacă nu vă deranjează, să discutăm în altă limbă.
DAN: Sagen Sie mir! Sprechen Sie Deutsch?
CHELNERUL: Olario! Sînteţi neamţ? Limba germană n-o stăpînesc nici atît! De-abia acum o învăţ. V-aş propune să conversăm în arabă. Sau chiar în greacă.Am lucrat la Salonic un timp.Şi, m-am perfecţionat.
DAN: Păcat! Te credeam un poliglot. Tocmai limba germană să n-o vorbeşti? Asta-i inadmisibil. Pentru un om civilizat. Tinere, să ne-nţelegem, mai bine, în limba română. În definitiv, tot ne aflăm în România. În ţara lui Dracula, Mihai Bravu şi Ion Antonescu.
CHELNERUL: Să trăiţi, stimate domn! Sînt la cheremul dv.
DAN: Lista de bucate! (Primeşte lista).
CHELNERUL: Cu ce vă servim?
DAN: Aşteaptă! Nu te grăbi!
CHELNERUL: Nu mă grăbesc. Sînt răbdător.
DAN: Un Johnnie Walker. O saramură de crap. Un biftec de berbec… în sînge. Şi… o sticlă de vin.
CHELNERUL: O sticlă de vin? Ce preferinţă aveţi? Cabernet? Reisling? Aligotte? Traminer? Merlot? Pinot noir? Pinot gris?
DAN: Tinere, m-ai năucit cu aceste preţiozităţi! Fii, te rog, naţionalist! Şi adu-mi un vin românesc. Prefer un vin autohton. Un vin tradiţional.
CHELNERUL: O busuioacă? Ce ziceţi? V-ar plăcea? O grasă? O tămîioasă? O fetească? O băbească?
DAN: Ei! Cam aşa ceva. Cu asemenea specialităţi mai putem discuta. Dar m-ai cam pus în derută. Să mă gîndesc niţeluş.
CHELNERUL: Avem o Băbească neagră de Nicoreşti – trăsnet! O adevărată doctorie.
DAN: Oh, nu! Fără bătrîne. Le agreez mai puţin. Mai curînd… o Fetească regală… de Tîrnave.
CHELNERUL: Atîta tot?
DAN: Ba ar mai fi ceva.
CHELNERUL: Sunt ochi şi urechi.
DAN: Toată treaba asta o vreau îndoit.
CHELNERUL: Îndoit?! Sînt cam greu de cap. Deşi în cursul elementar am fost premiant. Nu puteţi fi mai desluşit?
DAN: Comanda făcută… înmulţit cu 2. Ţi se pare complicat?
CHELNERUL: A! E limpede. M-am dumirit. Şi întreit dacă poftiţi. Dar observ că sînteţi „solo”.
DAN: N-are importanţă. Curînd e posibil să formez un „duet”. Aştept o persoană. O femeie deosebită. Trebuie să sosească în orice moment.
CHELNERUL: Am reţinut. Vă servesc.
DAN: Aştept. Am o foame teribilă.
CHELNERUL: Nici o grijă. Veţi fi servit rapid. Şi regeşte în acelaşi timp. Noi, chelnerii acestui restaurant, avem o deviză: „Clientul nostru, stăpînul nostru”.
DAN: Foarte bine! Excelent! Vei primi atunci şi… ciubuc!
CHELNERUL: Sînt sclavul dv! Mă grăbesc
DAN: Bravo, băiete! Aşa te vreau! Spirt!
CHELNERUL: De 99 de grade. Şi dublu rafinat.
DAN (ridicîndu-se. Din centrul scenei): Simpatic băiatul. Şi inteligent. Merită indiscutabil un bacşiş. Să-l vedem, însă, în exerciţiul funcţiunii. Şi cum se va comporta. Aparenţele uneori înşeală. Poate că nu va fi şi cazul lui. Şi că vom fi serviţi prompt. Ar fi nostim acum, ca „doamna doctor”, să nu vină. Şi să consum „solo” întreaga comandă. Ce s-ar mai amuza aceşti petrecăreţi din restaurant. Dar să nu anticipăm. Şi nici să nu ne hazardăm în pronosticuri. Să fim, totuşi, optimişti. Motive îngrijorătoare n-ar fi. Această femeie, provocatoare, mă îndrăgeşte. I-am căzut şi mi-a căzut cu tronc. După cum, dealtfel, şi eu o îndrăgesc. Şi aş fi în stare să comit, pentru ea , chiar şi o crimă. Dacă, prin absurd, mi-ar cere-o vreodată. Dar nu cred să ajungem pînă aici. Sîntem oameni echilibraţi. Mai exagerăm şi noi uneori. Trebuie să apară numaidecît. Nici nu concep să nu vină. O cunosc prea bine. Şi ştiu că nu mă poate ignora. Păcat că Nuri, aleasa inimi mele, este căsătorită. Şi se ivesc unele complicaţii în calea fericirii noastre. Iată un lucru cu adevărat dificil! Şi sub nici o formă de subestimat! Sper, în noaptea asta, să depăşim orice obstacol. Şi, astfel, să fim fericiţi pentru totdeauna. Să pornim împreună în viaţă. Pe un drum presărat cu flori. Şi luminat de soare. (Apare Nuri, se uită în jur. Dan face semn cu mîna).
III
DAN: Alo! Aicia, drag! Aici!
NURI (agitată): În sfîrşit, te-am nimerit!
DAN: Ai sosit la timp. Minunat!
NURI: Mulţumită şoferului. M-a condus pînă în hol. La Recepţie. Altfel, mă rătăceam. În labirintul ăsta de saloane şi săli. Întortochiate.
DAN: Frumos gest. Şi de bun simţ. Acest şofer merită toată lauda. A învăţat bine lecţia, nu?
NURI: E şi firesc. De vreme ce a fost instruit de un bun profesor.
DAN: Indiferent dacă sîntem sau nu ironici… Mă mai pricep şi eu la cîte ceva.
NURI: Incontestabil.Ai calităţi.Rezultatul obţinut e pe măsură.Iată-mă! Sînt prezentă aici. În restaurant. Eşti mulţumit?
DAN: Nici nu-ţi închipui. Mă bucur nespus.
NURI: Referitor la şofer, spunea să-i telefonezi. La garaj. Să ne transporte acasă. Cînd vom fi hotărîţi să ridicăm ancora.
DAN: Băiatul ăsta e, într-adevăr, minunat. Ar merita o statuie.
NURI: De bună seamă. Şi nu oriunde. Direct în Piaţa Centrală.
DAN: Aprob ideea. Dar, hai, să ocupăm loc! Poftim!
NURI: Să nu ne grăbim. Avem timp. (Ocupă loc. Unul în faţa-altuia).
DAN: Suficient. Iar noaptea este lungă.
NURI: Dar şi un sfetnic bun. De chibzuinţă şi înţelepciune am avea nevoie acum.
DAN: Nu prea înţeleg. Te exprimi ca un moralist. Vorbeşte deschis!
NURI: În orice caz, eşti formidabil, Dan! Nu mă aşteptam la aşa ceva.
DAN: Sper că nu eşti supărată. Am ţinut să-ţi fac o surpriză. Şi să-ţi ofer o mică schimbare de decor.
NURI: La această oră? Dan, trebuie să fii, cel puţin, smintit! Şi bun de îmbrăcat în cămaşă de forţă.
DAN: O, nicidecum, fetiţă dragă! Nuri, sînt teafăr. Şi perfect valid. În deosebită formă fizică şi spirituală.
NURI: Mă îndoiesc. Nu te cred în toate minţile. Un om în deplinătatea facultăţilor intelectuale nu procedează astfel. Îţi imaginezi prin ce emoţii am trecut?
DAN: De ce? Ducan, a intuit ceva?
NURI: Vai de mine! Asta mi-ar mai fi trebuit! Să nu batem în lemn!
DAN: Dar atunci, pentru ce eşti atît de agitată? Şi predispusă la ceartă?
NURI: Pentru ce? M-ai şi întrebi? Nu-ţi explici?
DAN: Cu regret, nu! Şi fireşte. Sînt îngrijorat.
NURI: Nu se observă. Dimpotrivă. Pari euforic.
DAN: Imposibil! N-am consumat nici un gram de alcool! Abia am făcut comanda. Şi trebuie să apară chelnerul numaidecît.
NURI: Serios? N-aş fi crezut. Niciodată nu te-am văzut mai vesel. Şi comunicativ.
DAN: Chestiune de temperament . Nimic deosebit . Momentan sînt cam mirat. Dacă nu chiar uluit.
NURI: De ce?
DAN: Nu-mi închipuiam această reacţie. Şi acest comportament.Te-ai schimbat Nuri! Nici nu te mai recunosc. Te-ai transformat radical. Nu mai eşti aceeaşi fiinţă de pînă astăzi. La prînz. Probabil că nu mai reprezint nimic pentru tine.
NURI (aprinsă): Încetează, Dan! Te rog, încetează! Ştii prea bine că nu-i adevărat. Şi că nu-mi eşti, un bărbat, indiferent. (Pauză). Am consultat astăzi, dimineaţă, la vizită, bolnavul de la salonul 7. Şi l-am găsit ameliorat. Iar tu, acum, mă trăsneşti cu acest telefon! Cu această intervenţie chirurgicală! Şi cu acest transplant! În situaţia asta, spune-mi şi tu: Mai poate fi un om calm?
DAN: Iartă-mă, dragă! Nu mi-am imaginat. Nici n-am dorit să indispun. Şi să provoc nervi. Dar, amintindu-mi de legătura noastră, m-am hotărît să telefonez. Trebuia să improvizez ceva. Sau să găsesc un pretext. Simţeam că mă sufoc. Şi nu mai pot suporta o clipă fară să de văd.
NURI: Nu mai spune, puişorule! Într-adevăr?
DAN: Pe cuvînt, Nuri! Eu nu exagerez.
NURI: Foarte bine! De altfel, ai improvizat… strălucit. Eşti un adevărat maestru al fabulaţiei. Şi al inventicii.
DAN: Ce te face să crezi? Ai unele indicii?
NURI: Bineînţeles. Ducan, venerabilul meu soţ, n-a presupus nimic… despre relaţia noastră. Dimpotrivă. M-a compătimit că trebuie să plec la spital. La această oră tîrzie. Şi inoportună.
DAN: Sărut-mîna! În sfîrşit… aud si eu o vorbă imbucurătoare!
NURI: Altădată, Dan, ar fi de dorit să mă previi.Cînd vei binevoi să-mi telefonezi!? Şi să-mi adresezi vreo invitaţie asemănătoare!?
DAN: Să te previn? Pentru ce? Eşti fantastică!
NURI: N-aş vrea să mai trec prin asemenea emoţii.
DAN: Am reţinut. Îţi promit. Dar spune-mi, Nuri, te rog: De cînd n-ai mai fost la un restaurant?
NURI: De cînd? Ce importanţă are? Nu văd legătura…
DAN: Sînt curios. Insist. Vreau să ştiu neapărat.
NURI: Pui nişte întrebări absurde, Dan! Şi cam stupide. În orice caz, de mult. De foarte mult timp. Eşti satisfăcut?
DAN: Da.
NURI: La un spectacol de teatru, sau la un film la cinematograf, ce să mai vorbesc? N-am mai fost de-o veşnicie! Din vremuri îndepărtate. Şi de mult apuse!
DAN: Şi atunci, ce zici, Nuri? Mai eşti supărată? Şi regreţi această invitaţie?
NURI: Cîtuşi de puţin, iubitule! Apreciez gestul tău. Dar cu o condiţie: Să nu desconsideri rugămintea mea. De adiniauri.
DAN: Fii pe pace. Nu te voi deranja. Orice rugăminte e pentru mine literă de Evanghelie. Şi reprezintă un lucru sfînt.
NURI: Mulţumesc. Îţi rămîn recunoscătoare. (Pauză. Îşi apropie uşor frunţile).
DAN: Eşti o fiinţă deosebită, Nuri.
NURI: Dar ghinionistă. Şi ocolită de noroc, Dan.
DAN: Nu s-ar părea. Viaţa a fost cu tine destul de generoasă.
NURI: Poate. Într-o oarecare măsură. Eu, totuşi, nu sînt satisfăcută. Comparativ cu pretenţiile mele. Şi cu statutul meu profesional.
DAN: Ar trebui să fii mai rezonabilă. Altora, nu le-a oferit decît necazuri. Eşti o femeie modernă – realizată, un medic chirurg de prestigiu. O adevărată specialistă în materie. Nu-ţi lipseşte absolut nimic.
NURI: Judecînd superficial, realizată sînt. Dar nu pe deplin. Îmi lipseşte totuşi ceva. Fundamental. Încît sînt nemulţumită în adîncul fiinţei mele.
DAN: Concret – despre ce este vorba? Ce-ţi mai este necesar? Spune-mi şi mie, Nuri! Mărturiseşte! Poate te pot ajuta. Te preţuiesc foarte mult. Şi ştii bine că sînt în stare să fac orice pentru tine!
NURI: Altădată, Dan! Altădată! Nu-i momentul potrivit acum. Să mă destăinui. Şi să-mi deschid sufletul. Presupun că pentru altceva mai invitat. La acest restaurant.
DAN: Desigur. Să ne distrăm. Şi să ne simţim bine. Să schimbăm puţin atmosfera îmbîcsită din jur. Sîntem şi noi oameni. Nu nişte mecanisme… inerte. Lipsite de suflet.
NURI: Într-adevăr. La asta mă gîndeam şi eu.
DAN: Sărut-mîna.(Pauză).
NURI (entuziasmată): O! dar abia acum observ. Aici e destul de simpatic, intim, discret.
DAN: Îţi place?
NURI: Nici nu-ţi imaginezi! Nespus!
DAN: Mă bucur. Sînt încîntat.
NURI: Există şi muzică?
DAN: Bineînţeles.
NURI: Atunci se şi dansează. Dan, noi nu dansăm?
DAN: Ba da. Ceva mai tîrziu. Orchestra e în pauză. Şi trebuie să reintre în Repertoriu.
NURI: Abia aştept. Nici nu mai ştiu de cînd n-am dansat!
DAN: Puţină răbdare, fetiţo! Numai cîteva minute. Ne vom avînta, curînd, pe această estradă. Şi vom pluti îmbrăţişaţi, într-o lume mirifică. De poezie şi basm.
IV
CHELNERUL: A sosit băiatu’!
DAN: Era şi timpul. A durat cam mult.
CHELNERUL: Săru’mînuţile, domniţă! Şi bine aţi venit la noi. La restaurant.
NURI: Seara bună, tinereţe!
CHELNERUL: Jonnie Walker-ul… şi feteasca dvs!
DAN: Felicitări! Şi bravo de trei ori!
CHELNERUL: Mulţam’ fain! (Pauză). O clipă! Mă întorc… mintenaş. Cu bucatele comandate. Şi o să vă simţiţi… ca la mama… acasă.
NURI: Fii serios, tinerelule. Noi nu credem în poveşti. Sîntem sceptici.
CHELNERUL: Nu e vorba de nici o poveste. Vă veţi convinge acuşi.
DAN: Rămîne de văzut. Dar să te simţi „ca la mama acasă”?! Asta-i prea de tot! De-a dreptul exagerat! Aş avea o observaţie: Poate nu va mai dura atît!
CHELNERUL: Un moment! O clipă doar! Totul este preparat. Şi pregătit. Ornat frumos. Dichisit. Şi cred că veţi aprecia specialităţile noastre culinare. Unice în toată Europa.
DAN: Tinere, în locul tău, aş fi ceva mai reţinut. Nu fi prea sigur. S-ar putea să rămîi dezamăgit.
CHELNERUL: Eu ştiu ce vorbesc. Dv. nu-l cunoaşteţi pe şefu’ nostru bucătar.
NURI: E adevărat. Nu ne-am bucurat încă de această onoare.
CHELNERUL: Păcat! Degeaba mai trăiţi atunci. Să ştiţi că e un mare artist. Cu studii de specialitate în Franţa şi peste Oceanul Atlantic. În cele două continente americane.
DAN: O fi un artist. Nu zic ba. Dar, cu tot regretul, noi nu-l cunoaştem. Poate că în seara asta… Vom avea această fericire.
CHELNERUL: Sînt sigur că odată ce veţi lua contact cu arta lui, veţi deveni clienţii noştri permanenţi. Nu veţi mai servi masa la un alt local. Decît aici. În acest restaurant şi mare Complex Hotelier.
DAN: Mă îndoiesc. Deşi, sincer să fiu, m-aş bucura să trăiesc o asemenea minune.
NURI: Eu m-aş simţi entuziasmată şi transportată în al noualea cer.
CHELNERUL: Visul dv. se va preschimba în realitate. Veţi trăi un miracol. Vă promit. (Iese).
V
NURI (degustînd): Dar ce-i ăsta, Dan? N-am mai degustat un asemenea tonifiant!
DAN: Serios? E Whisky. Un rachiu scoţian.
NURI: Whisky? De ce tocmai Whisky?
DAN: Înainte de masă, Nuri! Un aperitiv.
NURI: Nu era mai bine un lichior?
DAN: În nici un caz. Numai o băutură, puternic alcoolizată, deschide apetitul.
NURI: Probabil. Nu mă pricep. Dar nu trebuia să comanzi mîncare?!
DAN: De ce?
NURI: Ţin la siluetă. Nu servesc niciodată masa la ore tîrzii. N-aş vrea să i-au proporţii. Şi să devin supraponderală.
DAN: Nu e cazul să te alarmezi. Eşti bine făcută şi mlădioasă. Precum o trestie de mare! Nu ai tendinţă spre obezitate. Te asigur. De altfel, nici eu nu obişnuiesc să mănînc la asemenea ore. Dar, în noaptea asta, am o foame nemaipomenită. Încearcă şi tu o excepţie. De această dată. Te rog!
NURI: Ei, bine! Nu te refuz.
DAN: Sărut-mîna! Şi foarte mulţumesc. Eşti o bomboană fondantă, Nuri! Umplută cu miere şi sîmburi de migdal. Dar şi o adevărată zeiţă din Olimp-ul elen.
NURI: Îmi place imaginea. Deşi-i niţel prozaică. Nu te ştiam poet. Meriţi un sărut.
DAN: Aş fi încîntat dacă l-ai achita chiar acum.
NURI: Promit pentru mai tîrziu. Sper să nu uit.
DAN: Stau bine cu memoria. Voi avea grijă să-ţi amintesc. Deocamdată, nu mă grăbesc. Aştept.
NURI (degustînd iarăşi): Ooo! Nu e rău. Însă prea alcoolizat. Otrava asta îmi aminteşte de palinca ardelenească. Merge, totuşi. E acceptabilă. Pentru băutorii înrăiţi.
DAN: Într-adevăr? Îţi place Whisky?
NURI: Gustă! Te vei convinge.
DAN: Ehe! Sînt de mult convins. M-am delectat de nenumărate ori cu asemenea tării. Esenţe şi licori aromatice. Nu sînt novice în materie.
NURI: Te invidiez. Eşti un băiat inteligent. Ştii să te respecţi. Şi să-ţi trăieşti viaţa.
DAN: În anumite limite. Nu depăşesc niciodată măsura.
NURI: Cu alte cuvinte, eşti un om ponderat.
DAN: Exact. Acesta e cuvîntul potrivit. Începînd de acum, voi avea grijă şi de tine. Te voi invita, periodic, la Restaurant. Accepţi? (Intră chelnerul. Întinde bucatele).
NURI: Nu ştiu. Voi medita.
DAN (ridicînd paharul): Servus, Nuri! Pentru dragoste.
NURI: Servus, Dan! Pentru dragoste şi iubire eternă.
DAN: Pace în suflet şi în inimă! Şi tot ce-ţi doreşti!
NURI: Puritate morală! Şi multă fericire!
VI
CHELNERUL: Masa este servită!
DAN: Slavă Domnului! În sfîrşit!…
CHELNERUL: Am venit răpijor. Mi-am ţinut cuvîntul. Făgăduinţa făcută.
DAN: Foarte bine! Eşti un om de onoare.
NURI: Respectele mele, tinerelule! Mă înclin!
CHELNERUL: Mulţam’ fain! Săru-mînuşiţele!
DAN (gustînd): Nu-i rău. Nu-i rău deloc. Şi miroase… grozav!
NURI: Într-adevăr. Nemaipomenit.
DAN (cu apetitul unui gurmand): Excepţional! E o minune! N-am servit nicicînd un asemenea deliciu!
NURI: Eu nici atît. Acum mă confrunt… pentru prima dată cu aceste mîncăruri! Şi băuturi apetisante. Biftecul ăsta e o-ncîntate!
DAN: Dar nici saramura de crap, nu-i mai prejos. E fenomenal! (Chelnerul desfundă o sticlă. Toarnă vin în pahare).
CHELNERUL: Vă place, deci?
NURI: Destul de mult!
DAN:Tinere, bucătarul vostru şef e un geniu.
CHELNERUL: V-am spus. Dar vorbele mele n-au fost luate în serios.
DAN: Iartă-mă, te rog! Te-am insultat.
CHELNERUL: Nu face nimic. Se mai întîmplă.
DAN (ciocnind paharul): Vivat!
NURI: Vivat! Şi să ne fie de bine!
DAN: Să ne fie de bine la toţi! La toată lumea. Şi cu deosebire, ţie, băiatule! Ne-ai servit prompt. Exact. La moment.
CHELNERUL: Mulţam’ fain! Sluga!
NURI: Fantastic! Acest bucătar e, cu adevărat, un artist. Merită numai cuvinte de laudă. Şi consideraţie.
DAN: Iar în plus, toate superlativele limbii române. Tinere, fii drăguţ, şi fă-mi un serviciu! Salută-l şi transmitei bucătarului… felicitările noastre!
CHELNERUL: Toată încrederea. Îl salut… cu plecăciuni. Pînă la pămînt! Şi-i transmit un omagiu. Şi caldele dumneavoastră felicitări.
DAN: Şi mai comunică-i, te rog, că pentru prima oară în viaţă, m-am confruntat cu arta culinară. Pînă acum, n-am avut decît nişte întîlniri timide. Fără s-o cunosc direct. De la un artist adevărat.
CHELNERUL: Nici o grijă. Îi comunic. Absolut tot. Nu-mi va scăpa nimic. Vă făgăduiesc.
DAN: Ceea ce zămislesc mîinile acestui om, e cu neputinţă de exprimat. Vocabularul meu este prea sărăcios pentru a putea defini şi caracteriza meşteşugul său.
NURI: Împătăşesc acceaşi opinie. Nu sînt iniţiată în domeniu. Şi nu ştiu ce s-ar mai putea adăuga.
DAN (pantagruelic): Formidabil! Ăsta-i un miracol, Nuri! Ceva de neînchipuit! Nu te mai saturi de asemenea bunătăţi! Ai tot mînca la nesfîrşit!
NURI: Extraordinar! Cîtă artă, Dan, a depus acest om în aceste preparate! Cît suflet! Şi cîtă risipă de imaginaţie! Totuşi, trebuie să fim prudenţi. Să nu ne îndopăm. Ca apoi să luăm proporţii.
CHELNERUL: Fiţi fără grijă! Conţinutul în grăsimi e neînsemnat. Vă garantez. Sigur.
DAN: Bravo! Ai dreptate, băieţaşule! (Bea vin). Şi să-ţi fie de bine! De altfel, şi tu eşti un artist.
CHELNERUL: Un artist, eu? Nu pot să cred.
NURI: Da! Chiar dumneata! De ce te miri?
DAN: Eşti un maestru, tinere! Un mare maestru al deservirii publice.
NURI: Unde există asemenea oameni, să tot vii la restaurant! Să petreci cîteva ore. Şi să uiţi de lume.
CHELNERUL: Mulţam’ fain! Cuvîntele dumneavoastră mi-au mers la inimă. Şi mi-au uns sufletul. Arar ne este hărăzit să auzim aşa nişte vorbe! Unii clienţi ne vorbesc stropşit. Şi ne insultă… nejustificat… adeseori. E foarte greu să mulţumeşti… toată lumea. Toată plebea asta nebună. Şi atît de frămîntată azi.
NURI: Cuvintele noastre sînt sincere. Şi le meriţi… fără rezervă. Noi nu exagerăm. Ne exprimăm gîndurile şi sentimentele deschis. Totul aici e nemaipomenit! Încîntător! Superb!
CHELNERUL: Mulţam’ fain! Săru’-mînuşiţile! Musafirii, mai doresc ceva?
DAN: Deocamdată, nimic. Ceva mai tîrziu, însă, cîte-o cafea… neagră. Cu puţin zahăr. Iar pentru tine, iubito… Altceva, în plus?
NURI: O îngheţată cu frişcă!
CHELNERUL: S-a notat. Dorinţa dumneavoastră este Lege.
DAN: O, nu! Termenul este depăşit. Sîntem nişte oameni importanţi, maestre! Nişte privatizaţi. Cu o poziţie solidă în societate. Mai curînd… Decret Extraordinar. Sună altfel. Nu?
CHELNERUL: Decret Extraordinar, să trăiţi! Şi poftă bună, domnişorilor! (Dă să plece).
DAN: O secundă! Ce-am promis la-nceput, cînd… am făcut comanda, rămîne sfînt. Vei primi un bacşis… consistent.
CHELNERUL: Sînt sluga… şi cîinele dv. credincios!
DAN: Nu uita cafeaua!
CHELNERUL: Vai de păcatele mele! Se poate? Nu uit!
DAN: Să fie tare. Cu mult caimac. Şi cu foarte puţin zahăr.
CHELNERUL: Am reţinut! Va fi exact după plac. (Pleacă)
DAN: Stai! Nu pleca! N-am terminat!
CHELNERUL: Vă ascult!
DAN: Vinul e pe sfîrşite. Iar peştele vrea să înoate. Mai onorează-ne cu o sticlă. De data asta doresc o Băbească neagră. De Odobeşti. Ai înţeles?
CHELNERUL: Desigur. Şi să ştiţi că sînteţi foarte inspirat.
DAN: De ce?
CHELNERUL: Despre această băbească, vă amintesc o epigramă. A unui fost client de-al nostru: Păstorel Teodoreanu. Scrisă chiar cu mîna lui în Cartea de Onoare a Restaurantului.
DAN: Serios? Dă-i drumul! Mai ales că agreez acest gen literar.
NURI: Te ascult, tinere! Te ascult!
CHELNERUL: Sfrijită ca şi Sfînta Vineri,
Mi-a spus o babă: „La români
Băbeasca place mult la tineri
Pe cînd Feteasca… la bătrîni”.
DAN: Bravo! Bravo, tinerelule! E amuzant. Dar vezi, ai grijă! Şi atenţie: Această licoare să fie… trăsnet. Şi bine frapată.
CHELNERUL: Întocmai! Aşa va fi. Am memorat. Sper că şi domniţei îi va fi pe plac.
DAN: Asta vreau. Şi nimic altceva. Să ne simţim, amîndoi, mulţumiţi.
CHELNERUL: Ca în sînul lui Avraam. Vă promit. (Iese).
VII
NURI: Ai gusturi rafinate, Dan! Mîncărurile astea sînt, cu adevărat, delicioase. Şi apetisante.
DAN: Mă bucur. Eram îngrijorat de exigenţele tale culinare. Sînt fericit că nu te-am decepţionat. (Ridică paharul). Vivat Nuri! Să mai ciocnim un pahar. Şi să nu uităm că viaţa-i scurtă. Iar tinereţea… trecătoare.
NURI: Vivat,Dan! Numai bucurie. Şi să fim mereu în plină strălucire.
DAN: Minunat! Nu-mi doresc altceva. (Pauză. Se aude acordajul orchestrei).
NURI: Atenţie! Un moment! Ce-i cu sunetele astea? Orchestra?
DAN: Instrumentiştii îşi acordează instrumentele . Şi se pregătesc să-şi abordeze repertoriu’. Au avut o pauză cam lungă. Nu-mi place.
NURI: De ce?
DAN: Am fi ascultat muzică.
NURI: Vor fi şi ei obosiţi. Serviciu de noapte. Surmenaj. Nu e uşor. Eşti doctor. Te pricepi. Ştii ce-nseamnă să nu dormi nopţi în şir.
DAN: Evident. Am făcut destule servicii de gardă. La începutul carierei. Tocmai mi-am amintit ceva. Din timpul acelor începuturi.
NURI: Spune!
DAN: Odată am tratat o paţachină… ca pe-o regină! Iar o regină… ca pe-o paţachină!
NURI (rîde): Ştiu povestea. Circulă în folclorul medical.
O VOCE: Stimaţi oaspeţi, poftiţi la dans! Orchestra „Politon”, va interpreta un potporiu din cele mai apreciate slagăre. La vioară, maestru Jan Ciocîrlie, colaborator al Radio Televiziunii Române. Laureat al Concursului internaţional „Alăuta de aur”, de la San Francisco. Figură proeminentă a muzicii de Concert – cafee’ şi de varieteu… de pretutindeni. Încă o dată, iubiţi oaspeţi, poftiţi la dans!
DAN (ridicîndu-se): Dansăm?
NURI: Abia aştept.
DAN: Şi eu sînt nerăbdător. În sfîrşit…
NURI: Încotro?
DAN: Înainte. Înspre ring. (Dansează. Cu faţa, în timpul replicilor, spre sală. Orchestra cîntă tango. Sau un blues. Dans modern lent).
NURI: Dansezi admirabil. N-am ştiut că eşti un dansator atît de grozav!
DAN: Dar nici tu, Nuri, nu eşti o dansatoare de subestimat.
NURI: Tu, dragă Dan, eşti un adevărat as!
DAN: Iar tu, Nuri, o adevărată stea.
NURI: Nu tot atît de mare… şi asemănătoare… ţie.
DAN: În schimb, tu, eşti infinit mai strălucitoare.
NURI: Crezi?
DAN: Sînt sigur. Eclipsezi orice astru.
NURI: Mulţumesc. Eşti tare simpatic. Nu te ştiam atît de romantic. Şi curtenitor.
DAN: E oarecum explicabil. Ne cunoaştem prea puţin. Deşi ne ştim de mult. Din adolescenţă.
NURI: Ăsta n-ar fi un motiv. Uneori ţi-e suficientă o singură zi să cunoşti un om.
DAN: Dar alteori, o viaţă. Şi tot nu izbuteşti.
NURI: Cum s-ar zice, caracterul omului e foarte complicat. Şi prezintă unele ascunzişuri. Ciudăţenii. Curiozităţi.
DAN: Evident. Şi nu numai pentru noi: chirurgii. Cît şi pentru specialiştii domeniului: doctorii psihiatri.
NURI: Perfect. Dar să trecem peste aceste digresiuni. Şi să revenim la subiect.
DAN: Poftim.
NURI: Pe tine nu te pot eclipsa. În materie de dans.
DAN: De ce?
NURI: Eşti cu antrenamentele la zi. Pe cînd eu, n-am mai dansat… nici n-aş putea preciza… o dată.
DAN: Cu aproximaţie, cam de cînd? Din ce epocă?
NURI: Din „preistorie”. De pe vremea cînd eram domnişoară.
DAN: Cum se explică o asemenea anomalie? Că nu-i pot spune altfel.
NURI: Soţului meu îi repugnă dansul. Şi societatea. Trăieşte retras, ca un sihastru. Închis, permanent, între patru pereţi. Cu nasul în cărţile şi manuscrisele sale. (În timpul replicilor, mai ample, vor întrerupe dansul pentru a fi bine receptaţi).
DAN: Te pomeneşti, Nuri, că s-o fi izolat în Turnul de Fildeş! Şi priveşte lumea de la înălţime! Dînsul e un artist, pe cîte ştiu. Şi după cum se vorbeşte. În anumite medii.
NURI: Aşa s-ar zice. E un artist. Şi, deopotrivă, un scritor. Un prolific scritor. Iar artiştii au şi ciudăţenii. Comportamentul lui mă îngrijorează uneori.
DAN: Pentru ce?
NURI: E un tip excentric. Bîntuit de nenumărate himere.
DAN: Poate n-ar fi rău să-şi facă un consult medical. Şi să-l examineze un psihiatru.
NURI: În nici un caz. Omul nu e un dezechilibrat. E numai un extravagant. Superior înzestrat intelectual. Cu toate astea, mă simt nefericită. Şi regret căsătoria noastră. Nu trebuia să mă mărit. Cu dînsul.
DAN: Şi-atunci, pentru ce ai făcut-o? De ce te-ai măritat?
NURI: La această întrebare, e greu de răspuns.
DAN: Ţi se pare indiscretă? Iartă-mă, te rog!
NURI: O, nicidecum! E vorba de altceva.
DAN: Despre ce? Spune-mi şi mie! Sau e secret?
NURI: Nu! E doar o intimitate.
DAN: Şi nu poate fi dezvăluită?
NURI: Ba da. M-a cucerit cu versurile lui. De mare forţă şi sensibilitate. Pe cînd eram elevă în Liceu.
DAN: Iată un lucru nemaipomenit! La sfîrşitul secolului XX, un băiat să cucerească o fată cu nişte versuri! Mi se pare ceva perimat. Şi întrucîtva ilar.
NURI: Nu te contrazic. S-ar părea să ai dreptate. Pe atunci eram o gîsculiţă naivă. Şi sentimentală.
DAN: D-apoi astăzi, Nuri, toată lumea scrie. Şi nu numai versuri sau proză. Sînt asaltate şi alte genuri.
NURI: Într-adevăr. Scrie orişicine. Pînă şi elevii dintr-a-ntîi! Scrisul nu mai este un apanaj al elitelor. Al spiritelor alese. Elevate. Înzestrate cu har. Şi patronate de divinitate.
DAN: Nici vorbă! A devenit o îndeletnicire comună. La îndemîna oricui. Chiar şi eu am scris, zilele astea, nişte epigrame. Vrei să-ţi citesc una?
NURI: Chiar te rog!
DAN: Îţi citez din memorie. E o epigramă dedicată unui pastor. Fost pacient de-al meu, căruia recent, i-am extirpat apendicele.
NURI: Zi-i!
DAN: În Cuvîntul Apostolic
Se scufundă tolerant:
Sufletul lui e catolic
Iar stomacul – protestant.
NURI: Foarte bună. Şi picantă. Ai har. L-ai încondeiat perfect. Pastorul tău are toate motivele să fie încîntat
DAN: Serios? Şi chiar ţi-a plăcut?
NURI: Desigur. Dacă vrei o părere autorizată, ne putem adresa lui Ducan. Îţi pune un diagnostic literar… urgent. E o autoritate în materie. Şi are veleităţi şi de critic literar.
DAN: Îmi surîde ideea. O vom face cîndva. Dar spune-mi, Nuri: Ducan e un scriitor consacrat?
NURI: Evident. A publicat versuri. Teatru. Şi cîteva volume de proză. Inclusiv nişte romane în Occident. Dar după Revoluţia din decembrie 1989, editurile şi revistele literare îl ocolesc.
DAN: De ce?
NURI: Un motiv ar fi penuria hîrtiei. Iar altul – aspectul financiar.
DAN: Nu-mi închipuiam. Credeam că literatura produce profit. Şi că editurile sînt interesate să publice beletristică.
NURI: De loc. Referitor la Ducan, n-a publicat mai nimic în ultimii ani. Excluzînd cîteva poezioare. Apărute într-o gazetă, insignifiantă, de provincie. Şi un epitaf, dăltuit pe frontispiciul unui monument funerar. La decesul unui prieten.
DAN: Un epitaf? Serios? Se pricepe şi la acest gen? Cred că sună foarte ciudat. Eu mi-am probat odată pana într-o asemenea încercare. Dar n-am reuşit. Deşi m-am căznit o săptămînă.
NURI: De ce?
DAN: Mi s-a părut dificil. Şi chiar împosibil. De abordat.
NURI: Dacă te interesează, aş putea să-l reproduc. Am fost şi eu la înmormîntate. Şi l-am memorat.
DAN: N-ar fi rău. M-ar amuza.
NURI: Atunci, fii atent! Citez:
Aici într-un sarcofag
Zace-n neguri tenebroase,
Un materialist pribeag
Şi-n el: băuturi spirtoase.
DAN: Formidabil! E hazliu. Şi nostim. Ducan e un artist. Plin de har. Nu-i poate contesta nimeni talentul.
NURI: Indiscutabil. E adevărat. Dar, pe mine, nu mă încîntă.
DAN: De ce?
NURI: Deoarece un mare artist, nu este niciodată fericit. Şi nici nu poate ferici… persoanele din preajma sa. E un om distant. Şi un tip profund. În artă şi în creaţie. Neînţeles şi subapreciat de contemporani. Conştient de valoarea operei sale artistice. Şi de înălţimea lui spirituală.
DAN: Te înţeleg. Nu e uşor să vieţuişti lîngă un geniu. Şi să-i suporţi toate capriciile.
NURI: E un calvar. Numai eu ştiu cît îndur. Orişicînd e ocupat. Aflat în febra creaţiei. Şi plecat, cu sorcova, în nesfîrşite meditaţii. Iar pe mine, mă desconsideră. Şi mă tratează… ca pe-o menajeră. (Lacrimi).
DAN: Nu e bine. Te cred. Dar lasă, dragă! Nu mai fi bosumflată!
NURI: Cum să nu fiu? Dacă se manifestă aşa?
DAN: Linişteşte-te, Nuri! Te rog, nu mai plînge! Fii calmă!
NURI: Nu mai pot, Dan! Crede-mă, puişorule! Nu mai pot!
DAN: Nu suport să-ţi văd ochişorii inundaţi de lacrimi. Potoleşte-te!
NURI: Iartă-mă! Nu mă pot abţine.
DAN: Încearcă! Fă un efort! Te implor!
NURI: Iată! Nu mai plîng! Mi-a trecut!
DAN: Te sărut. Eşti foarte sensibilă. Să mai dansăm puţin. Şi să uităm totul.
NURI: E un remediu. Nu te refuz.
DAN (dupa cîţiva paşi): Scuză-mi îndrăzneala, Nuri: Dar dacă Ducan, e un asemenea om, de ce nu divorţezi?
NURI: Nu m-am gîndit la asta pînă acum. Şi eu te sărut, Dan! Mi-ai sugerat o idee.
DAN: Serios? Atunci, gîndeşte-te! Şi dă-mi, mai tîrziu, un răspuns.
NURI: La ce ţi-ar folosi?
DAN: Nuri, ne-am potrivi amîndoi. Şi-am putea alcătui şi-n viaţă un cuplu reuşit. Nu numai la dans.
NURI: Poate n-ar fi rău.
DAN: Cum să fie?! Dimpotrivă. Ar fi admirabil.
NURI: Probabil. N-ar fi exclus.
DAN: Pune punctul pe i! Concretizează… direct! Tu ce părere ai?
NURI: Nu ştiu ce să zic. M-ai luat prin surprindere.
DAN: Am putea avea şi copii. Precum am aflat, cu Ducan nu ai. Şi ştiu că-ţi plac.
NURI: Înnebunitor, Dan! Înnebunitor! Aş vrea tare mult să fiu mamă. Şi să procreez un bebeluş. Dar încă nu mă pot pronunţa.
DAN: Nu-ţi cer să te pronunţi acum. Reflectează! Şi dă-mi răspunsul după un timp.
NURI: Bine. Voi medita. Şi-ţi voi răspunde.
DAN: Aştept. Sînt răbdător.
NURI: Nu-ţi promit, însă, un răspuns îmbucurător.
DAN: Ei, aşa! De ce? Îl mai iubeşti?
NURI: Nu ştiu. În orice caz, el ţine la mine.
DAN: Prostii! Asta nu-i suficient. Un soţ trebuie şi să-şi adore soţia. Nu numai să ţină la ea.
NURI: Dar mă adoră în felul lui. Iar uneori chiar mă venerează.
DAN: Nu-i adevărat, Nuri! Trăieşti sub imperiul unor iluzii. Asta nu se numeşte adorat. Acest individ, se comportă cu tine, nefiresc. E un paranoic. Şi un alienat.
NURI: Nu întotdeauna, Dan, se manifestă aşa. Are şi momente de tandreţe. De nemăsurată gingăşie. Mă bucur de independenţă. Şi deplină libertate. Nu mă ţine închisă, în casă, ca într-o colivie.
DAN: Eşti o fiinţă ciudată, Nuri! Pe legea mea! Zău!
NURI: Pentru ce? Sînt nedumerită.
DAN: Eu îţi cer mîna, iar tu în loc să mi-o oferi, te comporţi atît de bizar. Nu ştiu cum să interpretez reacţia ta. Şi, sistemul tău de gîndire. Înseamnă că îl mai iubeşti. Pe acest Ducan.
NURI: Sînt răvăşită, Dan! Crede-mă. Îţi spun deschis. Propunerea ta, m-a găsit nepregătită.
DAN: Totuşi trebuie să ne hotărîm… cumva. Nu mai putem continua astfel… relaţia noastră.
NURI: Într-adevăr. Dar pentru a lua o hotărîre şi pentru a-ţi formula un răspuns, trebuie să am o confruntare cu Ducan.
DAN: La ce bun? Nu văd ce rost ar mai avea.
NURI: Nu există, dragul meu! Sîntem oameni civilizaţi! Şi trăim într-o societate modernă!
DAN: Mă rog. Treaba ta. Dacă aşa consideri. (Pauză). Dar spune-mi, atunci: Răspunsul tău e în funcţie de această confruntare?
NURI: Da.
DAN: Şi ar putea fi şi negativ?
NURI: Nu-i exclus. E foarte probabil.
DAN: De ce? Fă-mă şi pe mine să înţeleg.
NURI: Ducan nu-i un individ oarecare. E un artist genial. Un maestru desăvîrşit al cuvîntului. Şi o voce inconfundabilă în literatura română contemporană. Introdus deja în manualele şcolare. Şi studiat de elevi. În Liceu.
DAN: Ei, şi? Ce vrea să-nsemne asta?
NURI: Unui geniu i se pot tolera unele excese. Lacune. Şi carenţe comportamentale.
DAN: Curios. Şi original punct de vedere.
NURI: Sînt eu însămi. Nu mă pot exprima altcum. Şi apoi, chiar şi fizic, Ducan, e un tip bine. Şi distins. Orice femeie l-ar prefera de bărbat. Şi i s-ar dărui, necondiţionat, în pofida tuturor defectelor. Şi excentrităţilor sale.
DAN: Cu atît mai mult. E un tip suspect şi controversat. Debarasează-te de el. Mai cu seamă că te neglijează. Te desconsideră. Şi te tratează… ca pe-o menajeră.
NURI: Nu pot. Aş fi prea crudă. Nu-i primul şi nici ultimul artist, cu un asemenea comportament.
DAN: Atunci, să-mi i-au adio de la tine?
NURI: N-am spus asta. Rămîne să reflectez. Şi să-ţi dau, apoi, un răspuns.
DAN: Nu vreau să dureze prea mult.
NURI: De ce?
DAN: Doresc să-mi întemeiez o familie.
NURI: Şi cine te reţine? Găseşte-ţi o altă femeie. O fetiţă frumoasă şi neprihănită. Precum meriţi. Şi cum eram, eu, înainte de-a-l fi cunoscut pe Ducan.
DAN: Nu concep altă fiinţă. Tu eşti femeia visurilor mele. Şi numai pe tine te iubesc.
NURI: Vorbeşti serios? Chiar eşti decis pentru această partidă?
DAN: Categoric. Sînt hotărît.
NURI: Să nu săvîrşeşti o nechibzuinţă. Şi să regreţi mai tîrziu această opţiune.
DAN: Niciodată. Nu sînt copil. Eu ştiu ce vreau. Şi ce nu.
NURI: Voi medita. Şi-ţi voi răspunde. Într-o zi.
DAN: Minunat. Mă simt deja un om fericit. Şi promit, Nuri: Dacă vei fi luat o hotărîre pozitivă. Să nu regreţi acest pas.
NURI: Cred. Eşti nespus de sincer. Şi de delicios. (Încearcă un sărut. Dar intră ospătarul).
VIII
CHELNERUL: Sluga! A sosit băiatu’!
DAN: Numai bine! La moment!
CHELNERUL: Cafeaua, îngheţata şi vinul dvs.!
DAN: E original? Vinul e veritabil?
CHELNERUL: Mai încape vorbă? E o grozăvie! Ce n-au văzut Orientul şi nici întregul Occident.
NURI: E chiar atît de grozavă băbeasca asta?
CHELNERUL: Grozavă? E prea puţin spus. E o doctorie. O băutură aleasă. Un medicament.
DAN: Un elixir şi un afrodiziac. (Pauză). Meriţi un monument. Am să-i propun primarului. Şi municipalităţii.
NURI: Iar eu sper să obţin aprobările trebuincioase. Şi să găsesc un plastician dispus să-l zămislească.
CHELNERUL: Mulţam’ fain! Săru’-mînuşiţile, domniţă! Şi să trăiţi… amîndoi. Zile şi ani fericiţi.
DAN (mîna la buzunar): O clipă! Ar fi momentul să…
CHELNERUL: Să vă mai servesc ceva?
NURI: Ooo! Şi aşa e prea destul.
CHELNERUL (volubil): Poate un pepsi? Un cico? O fanta? O citronadă?
NURI: Mulţumesc! A fost minunat. Splendid.
CHELNERUL: Atunci, o floare? O zambilă? O garoafă? Un crin?
NURI: Nu mai comandăm nimic. Absolut nimic.
CHELNERUL: La aşa o persoană ca dumneavoastră, se merită o floare. Avem seră şi grădină. Aici. La subsol. E îndeajuns să spuneţi „da”. Şi se rezolvă neîntîrziat.
NURI: Cu altă ocazie. Acum, nu. E suficient.
CHELNERUL: Dacă nu vă doreşte inimioara , nu-i nimic . Altădată. M-am topit. Trebuie să onorez o comandă. Mă-ntorc însă… mintenaş. Şi urmează: „Schimbarea la faţă”. (Semnul banilor).
DAN: Vai de mine! Dar unde o fi? Am încurcat-o!
CHELNERUL: De ce? S-a întîmplat ceva? Ce vă nemulţumeşte? Vă rog, spuneţi! Exprimaţi-vă părerea! Nu vă sinchisiţi! Sîntem receptivi la critică. Şi o primim deschis. Cu zîmbetul pe buze. Critica, ştiţi şi dumneavoastră… îndreaptă. Tămăduieşte păcatele.
NURI: Adevărat. Uneori e necesară.
DAN: Dar nu în exces. Şi nejustificat. Precum se practică, îndeobşte, la Noi.
CHELNERUL: Poate doriţi Condica de sugestii şi reclamaţii? O aducem… mintenaş. Noi o păstrăm… şi-acum. N-am renunţat la ea. Dupa 1989.
NURI: Îmi pare rău, tinerelule! Nu avem nimic de reproşat. Am fost serviţi domneşte. Iar dumneata ţi-ai făcut datoria nemaipomenit. Politicos. Civilizat. Ca un băiat amabil. Şi bine crescut.
CHELNERUL: Mulţam’ fain! Sînteţi tare drăguţă. Şi cumsecade, domniţă! Sărut – mînuşiţile! Să trăiţi! Sănătate… amîndurora. Şi inima cea bună. Să vă însufleţească oricînd. Pretutindeni.
DAN: Tinere, spune-mi, te rog: Orchestra asta abordează şi alte genuri?
CHELNERUL: Mai încape discuţie? Avem nişte muzicanţi … „gigia”. I-a ascultat şi domnul Iosif Sava, de la Televiziune. Şi a rămas încremenit. Şi cu gura căscată, ca la dentist.
DAN: Serios? N-aş crede.
CHELNERUL: Pe viaţa mea! I s-a oprit respiraţia. Uimit de încîntare. Şi de talentul lor. Norocul lui că şi-a revenit. Că altfel, îl ridica salvarea. Şi-l interna la Recuperare.
DAN: Am înţeles. Aveţi instrumentişti vestiţi. Dar muzică populară şi lăutărească, abordează?
CHELNERUL: Absolut. Abordează orice. De la uşoară la muzică grea. Folk, rock, rap, country. Absolut tot. Nu există gen muzical necunoscut, sau cunoscut. Şi pe care să nu-l aibă la degetul cel mic.
DAN: Aş dori un cîntec de inimă albastră. Spune muzicanţilor să cînte „De-ai şti maică traiul meu”.
CHELNERUL: Vorbiţi serios? Dumneavoastră aveţi o atare preferinţă?
DAN: Da!
CHELNERUL: Nu se poate. Mă mir.
DAN: De ce?
CHELNERUL: Nu vă arată figura. Chipul, căutătura.
DAN: Tinere, mi s-a-ntîmplat ceva. Neplăcut. Mi-a dispărut portmoneul.
CHELNERUL: Domnule dragă, dumneavoastră glumiţi? Cum să dispară?
DAN: Nu-mi dau seama. Probabil mi l-a furat cineva. Aici. În local.
CHELNERUL: Nu există. Cum să vi-l fure… tocmai aici? Sîntem un Restaurant onorabil. Select. Nu ne calcă pragul fiştecine! La noi vin oameni mari. Miniştri, parlamentari, diplomaţi, afacerişti, comisionari. Oameni unu şi unu. Înţelegeţi?
DAN: De bună seamă. N-avem nici-un dubiu. Şi văd şi eu. Numai lume bună e aici.
CHELNERUL: Scotociţi peste tot. Trebuie să fie.
DAN: Inutil. Am întors buzunarele pe dos.
CHELNERUL: Şi cu ce plătiţi?
DAN: Cu bani. Dar nu acum.
CHELNERUL: Dar cînd?
DAN: La proxima ocazie.
CHELNERUL: Asta înseamnă la Sfîntu’ Aşteaptă? Domnişorilor, fiţi oameni serioşi! Sîntem o societate economică pe acţiuni. Cu capital majoritar privat. Şi nu „Armata Salvării” din America.
DAN: Ştim. Nu trăim în lună. Vieţuim şi noi pe acest pămînt.
CHELNERUL: Cu atît mai grav. Vă daţi seama de urmări?! Păreţi a fi nişte oameni subţiri! Nişte intelectuali!
DAN: Exact. Ne-ai caracterizat perfect. Sîntem nişte oameni cu ştaif.
CHELNERUL: Locuiţi departe?
NURI: Tocmai în celălalt capăt. De oraş. La polul opus.
CHELNERUL (ameninţător): Poliţia însă, e numai la o aruncătură de băţ. Înţelegeţi ce vreau să zic?!
NURI: Întocmai. Nu sîntem analfabeţi.
CHELNERUL (ironic): Şi-atunci, dacă sînteţi nişte oameni şcoliţi. Tobă de carte. Şi cu scaun la cap… Cum ieşiţi din acest bucluc?
DAN: Nuri, tu n-ai ceva numerar? Poate rezolvăm cumva. Tărăşenia asta.
NURI: Cu tot regretul, dar sînt în pană, Dan! Nu am bani nici pentru taxi. (Se uită în geantă).
DAN: Am feştelit-o rău de tot. Nu ştiu cum ne vom descurca.
NURI: Iartă-mă! Am uitat că acum, în zilele noastre, la restaurant, e modern şi de bonton să plătească femeile. Şi nicidecum bărbaţii! La următoarea invitaţie, sper să nu uit. Şi să fiu prevăzătoare. Şi bine blindată.
DAN: Ce ne facem atunci? Sîntem pierduţi. Portmoneul nu-i nicăieri.
NURI: Nu mă interesează. Tu ai fost cu ideea să mă inviţi aici.
DAN: Într-adevăr. Recunosc.
NURI: Te descurci cum ştii. Nu mă priveşte. Dacă te invitam eu,era altceva.
DAN: Dar aşa, te-am invitat eu. Şi îmi asum responsabilitatea.
NURI: Evident. Tu eşti vinovat, Dan. Numai tu.
DAN: Am înţeles. Nu mă eschivez de răspundere. Voi încerca totuşi ceva.
NURI: Fără bani? Ce şi cum?
DAN: Nu ştiu. Dar ceva trebuie să inventez. Să întreprind.
CHELNERUL: Ce facem? Mai aştept mult? Domnişorilor, plata, vă rog!
DAN: Am zis! Mi-a dispărut portmoneul! Nu-l găsesc. Nu-i nicăieri! Nu-l găsesc şi pace!
CHELNERUL: Vă priveşte direct şi personal. Eu ştiu că v-am servit. Iar dumneavoastră v-ati ospătat. Şi sînteţi obligaţi să achitaţi consumaţia. Altfel… mintenaş… Chem poliţia! Şi nu va fi bine! Nu va fi bine deloc!
NURI: Îmi închipui. Va fi penibil. Dezonorant.
CHELNERUL: Ba, nicidecum, domniţă! Va fi mult mai neplăcut. Va fi un adevărat tărăboi. Şi o mare reprezentaţie de bîlci. Cu sticleţi şi body-guarzi. Şi cu spectatori, cu gură cască. Aţintită asupra panoramei. Înţelegeţi? Cred că am fost limpede.
DAN: Ca lumina zilei. Numai că exagerezi niţel.
NURI: Noi sîntem răspunzători şi singurii vinovaţi. Pentru păţania asta.
CHELNERUL: Şi atunci, ce-i de făcut? Şi cum procedăm să nu ajungem pînă aici? Ora e înaintată. Trebuie să fac monetarul. Nu pot zăbovi prea mult.
DAN: Nu-mi dau seama. Nu mi s-a mai întîmplat niciodată o asemenea neplăcere.
CHELNERUL: Ceva metalic, masiv, galben şi strălucitor, aveţi la dumneavoastră?
DAN: Metalic, masiv, galben şi strălucitor?!
NURI: Dar asta, ce-o mai fi-nsemnînd? Nu înţelegem.
CHELNERUL: Un ghiul, un inel? Vreo brăţară preţioasă, scumpă domniţă? Sau chiar un colier? O diademă? Ceva de genul ăsta. E clar?
NURI: Aaa! Am înţeles!
DAN: Ştim acum. Ne-am dumerit.
CHELNERUL: Poate fi şi de paişpe. Nu musai de 24. De 24 de carate.
NURI: Cred că da.
DAN: Sigur – da. Avem. Precis. Şi-n felul ăsta ne descurcăm.
CHELNERUL: Fiţi pe pace. Liniştiţi-vă! Se rezolvă! Sîntem oameni, domnişorilor! Şi toţi convieţuim în oraşul ăsta. N-o să ne facem de băcănie!
NURI: Vai de mine! Asta ne-ar mai fi trebuit! Să ne dăm în spectacol. Şi să devenim subiectul gazetelor de scandal. „Evenimentul zilei” şi „Academia Caţavencu” abia aşteaptă…
DAN: E în regulă. Tinere, s-a făcut. Ne vom înţelege. Ne vom înţelege negreşit. Nu te îndoi. Sîntem onorabili. Şi, indiscutabil, te vom mai vizita. Te vom onora cu prezenţa noastră ades. Poate chiar zilnic. Dar cu o condiţie: maestru bucătar să fie în formă. Ca acum.
CHELNERUL: Salve! Poftă bună, domnişorilor! Şi distracţie plăcută.
DAN (tostînd): Noroc! Şi bună înţelegere! Să-ţi fie de bine, tinerelule!
CHELNERUL: Mulţam’ fain! Şi să trăiţi fericiţi! Toate gîndurile bune să se reverse asupra dumneavoastră. (Iese).
IX
NURI: Dan?
DAN: Da, iubito! Ce-i?
NURI: Eşti supărat?
DAN: Eu? Doamne fereşte! De loc.
NURI: Tinerelul e în stare să ne dezbrace.
DAN: Nu te potrivi, Nuri! E un băiat cumsecade.
NURI: Dar şi un pezevenchi. Fără egal.
DAN: N-aş crede. Îşi face datoria.
NURI: Cu cît zel. Dumnezeule!
DAN: Mă descurc, eu, Nuri! Nu te-ngrijora! Bine că tinerelul e simpatic. Şi înţelegător.
NURI: Nu mi se pare. Din contră. E un tip dubios. Lacom. Şi pus pe căpătuială. Profită de situaţia noastră.
DAN: Prea puţin probabil. Rămîn la convingerea mea. Sînt un fin psiholog. L-am studiat din primul moment. E un tînăr cinstit. Şi cuviincios.
NURI: Şi cum te descurci? Spune-mi şi mie: Cum rezolvi problema?
DAN: Îi las Rolex-ul amanet. Are carcasa din aur. Ceea ce tentează. Şi-i sporeşte valoarea.
NURI: Într-adevăr.
DAN: Dimineaţă, în drum spre serviciu mă abat pe-aici. La restaurant. Şi achit nota de plată. Iar tinerelul îmi înapoiază ceasul.
NURI: Nu-i rău. E bine gîndit. Altă soluţie nu-mi închipui. Doar să-i las verigheta. Şi acest medalion. (Arată obiectele).
DAN: Nuri, fetiţă scumpă! Tu eşti sănătoasă? Cum să faci asta?
NURI: Destul de simplu. Şi foarte uşor.
DAN: Te-ai gîndit bine? Ai reflectat puţin?
NURI: Ce mai importă acum?! Trebuie să rezolvăm, cumva, chestiunea asta!
DAN: Şi ce va zice, soţul tău, cînd va observa lipsa medalionului? Şi mai ales a verighetei?
NURI: Zică ce-o vrea. Prea puţin mă interesează!
DAN: Nu accept, Nuri! Sub nici un motiv. Ar însemna o insultă. La adresa mea. Eu sînt unicul vinovat.
NURI: Nu insist. Dacă aşa ai hotărît, Dan, fie! Fă, tu, acest sacrificiu. Şi lasă-i ceasul amanet.
DAN: Sărut-mîna! Prozit, Nuri! Să mai ciocnim un pahar!
NURI: Prozit, Dan! Numai fericire! Şi altă dată să nu mai fii atît de distrat.
DAN: Distrat? Ce vrei să spui? Nu te-nţeleg.
NURI: Să nu mai fii aşa. Ca azi şi acum. Ai uitat? Cum de ţi-a dispărut portmoneul?
DAN: A! Portmoneu? Cum a dispărut? S-a volatilizat. Nu-mi explic altcum. E ceva inexplicabil. Şi misterios.
NURI: Probabil că ţi l-a furat… în tramvai sau în autobuz.
DAN: Exclus. Cu desăvîrşire. Îl port numai aici. (Mîna la piept).
NURI: Atunci, l-ai uitat acasă. În buzunarul de la piept al costumului de zi. De serviciu. Sau de stradă. Cum s-o mai fi numind!…
DAN: Imposibil.
NURI: De ce?
DAN: Nu l-am îmbrăcat azi. La spital am fost tot în acest costum. Elegant. Şi am avut portmoneul cu mine.
NURI: Ciudat.
DAN: Într-adevăr. Dispariţia portmoneului rămîne un mister.
NURI: Poate l-ai uitat la Spital. Aruncat prin cine ştie ce colţ de vestiar.
DAN: Oh, nu! Nici acolo! Sigur.
NURI: Ne aflăm, cu adevărat, în faţa unui mister.
DAN: Neîndoielnic, Nuri! A unui mister cu neputinţă de pătruns şi de dezlegat.
NURI: Gîndeşte-te, Dan! Poate îţi reaminteşti totuşi ceva. Şi izbutim să prindem un fir.
DAN: Nu-mi amintesc, dragă! Absolut.
NURI: Enigmatică dispariţie!
DAN: Enigmatică, nimic de zis. (Pauză). Nuri , da ia stai puţin ! Ah! Mi-am amintit…
NURI: Spune mai repede, puişorule! Sînt nerăbdătoare.
DAN: Eram acasă. Astăzi, după-amiază. Şi urmăream „Viaţa parlamentară”. La televizor. Un adevărat spectacol de teatru. Deodată, zbîrrr… Soneria… Deschid. Era poştaşul. Mi-a cerut să reînnoiesc abonamentul la Revista „Medico – chirurgicală”. Am scos portmoneul şi am achitat suma cuvenită. Dar, nu l-am mai introdus îndărăt. În buzunar. L-am aruncat pe-o toaletă.
NURI: Se întîmplă şi la case mai mari. Nu-i ceva prea grav, Dan! Bine că nu ţi l-a furat cineva.
DAN: Vai de mine! Asta mi-ar mai fi lipsit, Nuri! Să mi-l fure. De bani, ca de bani… Dă-i naibii! N-aş fi regretat. Se mai găsesc. (Duce mîna la butonieră să-şi aranjeze batista. Şi, înseninat, scoate un plic): Doamne, ce întîmplare! Stupidă şi ciudată! E de necrezut! De neimaginat!
NURI: După acte, probabil, ai fi regretat.
DAN: După acte, scumpo! După acte! (Desface plicul şi numără): 3, 5, 7, 10. Una sută lei ori 10, egal 1.000. Bani şi mîrlanii au, dar nu au cinste.
NURI: Mda! În cazul ăsta, totuşi sîntem, cineva. De unde ai aceşti bani?
DAN (încurcat): De unde? Cum de unde? Din buzunar.
NURI: Au apărut, aşa… din senin? Parcă-mi spuneai cu totul altceva.
DAN: Ei, şi tu acum, din senin!
NURI: Atunci, de unde, Dan? Adineauri, nu aveai cu ce achita consumaţia. Şi hotărîseşi să-ţi laşi ceasul amanet?!
DAN: Adineauri, Nuri! Dar nu acum. De adineauri şi pînă acum a trecut o jumătate de oră. Iar într-un minut se nasc pe Terra 273 de oameni… Şi pier 261…
NURI: Frumoasă explicaţie. Nimic de zis. Eşti un atoate – cunoscător. Un enciclopedist.
DAN: Mă bucur.
NURI: Explicaţia ta, însă, e infantilă. Şi stranie, în acelaşi timp.
DAN: Nuri!
NURI: Ce-i?
DAN: Chiar nu pricepi nimic?
NURI: Absolut, Dan! În nici un chip.
DAN: Şi nici nu presupui?
NURI: Nici.
DAN: Ia gîndeşte-te niţel!
NURI: Imposibil, Dan! N-are sens.
DAN: Dar noi, Nuri, noi, ce-am făcut azi la spital? Am stat la cafele? Nu l-am operat pe Georgescu?
NURI: O! bolnavul cu chistul hidatic, de la salonul 10?
DAN: Exact! Pe acela! Vezi că înţelegi?
NURI: Într-adevăr, am început să înţeleg. Dar nu sînt încă edificată.
DAN: Soţia lui mi-a strecurat acest plic în buzunar.
NURI: Nu mă-ngălbeni! Serios, Dan?
DAN: Pe cuvînt, Nuri! N-am nici un interes…
NURI: E foarte generoasă soţia asta a lui Georgescu!
DAN: Aşa s-ar părea…
NURI: Şi ai avut tupeul să-l păstrezi? Şi să pui mîna pe banii femeii?
DAN: Dar de ce n-aş fi avut? Doar nu i-am pretins, eu.
NURI: Nu i-ai pretins, tu?
DAN: Nici vorbă!
NURI: Dar cine? (Pauză). Cine altcineva?
DAN: Nimeni. Absolut nimeni. Ea mi-a plasat plicul în buzunar.
NURI: Oh! A! La, la! Va să zică, ea?!
DAN: Întocmai, Nuri! Ea. Am subliniat asta. Se exclude orişice altă persoană.
NURI: Şi tu n-ai reacţionat în nici un fel?
DAN: Nu! N-am schiţat nici un gest.
NURI (indignată): Te detest, atunci! Eşti un monstru!
DAN: Un monstru? Eu? Pentru ce?
NURI: M-ai ai tupeul să întrebi? Fugi de-aici! Să nu te văd!
DAN: Ce-i cu tine, Nuri? Ţi-ai ieşit din minţi? Ce înseamnă asta? Fii urbană, te rog! N-am săvîrşit nici o crimă.
NURI: Cum de-ai îndrăznit, nenorocitule, să-ţi însuşeşti banii femeii? Poate, sărmana, are acasă, o droaie de copii… Şi nu are cu ce să-i hrănească… Şi tu te pretezi la o asemenea faptă?
DAN: Nuri!
NURI: Nimic! Am isprăvit-o cu tine! Ce-a fost între noi, doi, s-a terminat.
DAN: De ce?
NURI: Ai încălcat deontologia medicală… Şi jurămîntul lui Hipocrat. Te credeam un medic fără arginţi. Or, tu eşti un arghirofil, măi Valenti! Un speculant şi un materialist. Asta eşti. Pleacă din faţa mea! Te urăsc! Ţi-o spun cu toată seriozitatea. (Lacrimi).
DAN: Ascultă-mă, Nuri! Te implor!
NURI (plină de nervi): Nici un Nuri! Am isprăvit-o pentru totdeauna! Nu vreau să mai am de-a face cu tine! Şi nici să mai profesăm împreună. Tocmai am primit recent oferta unei renumite Clinici chirurgicale din Occident. Şi mă gîndeam să o declin. Spre a nu ne despărţi. Acum, însă, m-am hotărît: O accept. Mîine – dimineaţă, sper să fiu prezentă la Aeroport. Iar la ora 10, să fiu înbarcată în Cursa de Geneva. Adio! (Dă să plece, dar revine): Poşeta! Te rog!
DAN (cu regret): Chiar pleci? Eşti atît de categorică? Regret. Îţi mărturisesc sincer. N-am observat cînd femeia mi-a strecurat plicul. Abia adineauri, introducînd mîna în buzunar, să-mi aranjez batista, l-am descoperit. Şi mi-am dat seama de provenienţa acestor bani.
NURI: N-ai observat? Cum n-ai observat? Şi de-abia adineauri ţi-ai dat seama? Dar, înainte de asta, n-ai discutat cu ea?
DAN (întinzîndu-i poşeta şovăitor): Ba da. Am schibat cîteva cuvinte.
NURI: Şi? Asta nu-i suficient? Nu te acuză?
DAN: Nu. Cîtuşi de puţin.
NURI: De ce? Fii mai explicit. Îţi mai îngădui cîteva momente.
DAN: Nu-mi mai amintesc exact. În orice caz, abia ieşisem din sala de operaţie, cînd această femeie m-a acostat pe culoar. M-a întrebat cum se simte soţul ei. Era palidă şi impacientată. Am asigurat-o că operaţia a reuşit… şi că bolnavul se află în afara oricărui pericol. Atunci, chipul i s-a înseninat. Iar ochii, înlăcrimaţi, au început să-I strălucească… Cu o intensitate astrală, hyperionică. M-a măsurat, scurt, cu această privire. Şi deodată s-a năpustit asupra mea. M-a cuprins cu ambele mîini de după gît… Şi m-a sărutat, părinteşte pe frunte. Apoi, s-a mai uitat odată, străfulgerător, în ochii mei. Şi în timp ce eu, paralizat, mi-am îndreptat privirea într-o parte, mi-a plasat, instantaneu, plicul în buzunar. Şi s-a făcut nevăzută prin intrarea secundară, a culoarului unde ne aflam.
NURI (reocupînd loc): Eşti sigur că aşa au evoluat lucrurile? Şi nu altfel?
DAN: Bineînţeles.
NURI: Absolut?
DAN: Absolut, Nuri! Pe ce am mai sfînt! Jur!
NURI: Şi ce ai de gînd să faci cu aceşti bani?
DAN: Ce să fac? Să achit consumaţia.
NURI (ton ironic): Să nu rămînă, cumva, domnul doctor dator! Şi să-şi lase ceasul amanet…
DAN: De bună seamă. Atît timp cît am această posibilitate.
NURI: Desigur. E normal. Clar. Ce mai! (Pauză). Să rămînă dator celebrul doctor, Valenti! Şi să se despartă de Rolex-ul său drag!
DAN: E o situaţie jenantă. Să recunoaştem…
NURI: Oh! Da! Îngrozitoare chiar. Pentru o asemenea personalitate.
DAN: Spune cum vrei. Nu mă deranjează. La ieşirea lui Georgescu din spital, urmează să-i înmînez 1.000 de lei?
NURI: 1.000 de lei?
DAN: Dar, cît? Nu această sumă am găsit-o în plic? Înapoierea banilor, se va face peste cîteva zile. Odată cu externarea bolnavului.
NURI (liniştită): Chiar ai, tu, de gînd, Dan, să-i restitui lui Georgescu, aceşti bani?
DAN: Categoric, Nuri! Pe cuvînt! Dacă ai unele ezitări, am să-ţi prezint probe. (Tresare înviorată, zîmbind larg şi mîngîindu-i frizura.)
NURI: Nu mai plec la Geneva. Te rog, iartă-mă, Dan!
DAN: Pentru ce?
NURI: Am crezut despre tine altceva. Şi te-am acuzat, pe nedrept.
DAN: Nu face nimic, Nuri. Acuzaţia ta, nu m-a afectat prea adînc.
NURI: Bine că nu-i adevărat. Sînt entuziasmată. Zău! Voi reflecta, cu plăcere, la viitoarea noastră căsătorie.
DAN: Ar fi ideal. Chiar te rog, fetiţă dragă! Şi dacă s-ar putea răspunsul tău să nu se lase aşteptat.
NURI: Prea bine, drăguţule! Îţi promit. Mai ales că nu s-au confirmat presupunerile mele…
DAN: Referitoare la ce?…
NURI: La Georgescu, Dan! Sînt fericită că, în curînd, se va reîntoarce acasă. La familie.
DAN: Eşti o sentimentală, Nuri! Pe cuvînt. O sentimentală contagioasă. Şi eu mă simt învăluit de acest simţămînt.
NURI: N-aş fi crezut. Sîntem marcaţi de aceeaşi afecţiune. Iar inimele noaste bat în acelaşi ritm.
DAN: Am făcut această descoperire mai demult. Pentru mine nu reprezintă o noutate.
NURI: Te invidiez. Ai un spirit de observaţie ascuţit. Eu m-am edificat mai tîrziu. Iar acum mă simt stînjenită. Şi încercată de o mustrare de conştiinţă.
DAN: De ce?
NURI: Nu trebuia să mă înfierbînt. Şi să provoc acest perdaf.
DAN: Pentru ce?
NURI: M-am răzgîndit. Între timp.
DAN: Cum vine asta? Nu pricep.
NURI: Destul de simplu. Trăim alte vremuri acum. După 1989. Şi ducem o altă viaţă. Radical deosebită. Timpurile s-au schimbat. Şi s-au dus - cele vechi - pe apa Sîmbetei! Odată cu fostul regim.
DAN: Şi ce-i cu asta? Te afectează în vreun fel?
NURI: Absolut de loc. Mi-am amintit însă ceva.
DAN: Ce? Aş putea să ştiu? Vorbeşte răspicat. Fără ocolişuri!
NURI: Etica şi echitatea, erau vehiculate în comunism de corifeii regimului. Doar pe hîrtie. Iar noi, nişte creduli, agreeam aceste principii. În fond, deplin generoase.
DAN: E adevărat. Aceste principii şi noţiuni, formau o plăsmuire. Servită marelui vulg. Pentru a-l seduce şi adormi. Şi pentru a-l ţine în frîu. Cît mai strîns.
NURI: Dar de cînd avem democraţie. Şi economie de piaţă. S-au produs unele transformări. În gîndire şi conştiinţă. Şi în plan economico – social. Oamenii au devenit alţii. Sub raport psihic. Mai deschişi la vorbă şi la minte. Le-au dispărut frica şi pasivitatea. Şi orişice complex. E ceva grozav. Deosebit.
DAN: Da. E o realitate de necontestat. Ne orientăm după alte norme şi principii morale. Mai evoluate şi umanitare.
NURI: Deci, s-au obţinut unele drepturi şi libertăţi. Mulţi concetăţeni s-au căpătuit. Pe căi licite ori ilicite. Şi trăiesc… domneşte. Îmbuibaţi cu toate bunătăţile pămîntului.
DAN: Transformările sînt evidente. Nu pot fi ignorate. Unii descurcăreţi, au intrat în posesia unor averi incalculabile. Şi-au edificat vile şi palate. Şi te sfidează de la volanul unor automobile ultra – luxoase. De ultimul tip.
NURI: Chiar si unii colegi, medici, şi-au deschis cabinet… particular. Şi ciugulesc, acum, bani frumoşi.
DAN: Numai noi sîntem dezorientaţi. Stăm cu mîinile în buzunar. Şi nu întreprindem nimic. Ne limităm la un salariu atît de modest. Oferit de stat. Să-ţi ajungă doar să vieţuieşti.
NURI: N-ar fi rău să deschidem şi noi o clinică medicală. O clinică de chirurgie plastică. Foarte în vogă şi solicitată acum. În doi – trei ani, am dat lovitura. Şi să ne vezi, şi pe noi, atunci! Vom trăi pe picior mare. Ca nişte belferi. Şi ne vom simţi şi noi oameni. Prosperi şi importanţi. Cu conturi substanţiale în bănci.
DAN: De acord. Sînt profund încîntat. Dar pentru a întreprinde ceva e necesar capital.
NURI: Facem rost. Ne descurcăm noi. Deocamdată, nu-i mai înapoia banii ăia lui Georgescu. În definitiv, nu i-ai cerut nimic. Una e cînd un medic pretinde unui pacient bani. Şi alta e cînd pacientul oferă acestuia bani. Din recunoştinţă ori generozitate. Convins de efortul depus. Pentru a-i restabili sănătatea. Şi pentru a-l reda, valid, familiei şi societăţii.
DAN: Şi cu asta sînt de acord. Nu contest nimic. M-ai convins. Dar rămîne, în suspensie, problema banilor. Fără bani nu se poate face nimic. Sîntem legaţi de mîini şi de picioare.
NURI: Nici o grijă. Se găsesc soluţii. De asta te plîngi? Rezolvăm noi.
DAN: Cum?
NURI: Foarte simplu! Facem un împrumut la bancă. S-au găsim un agent. Dispus să ne finanţeze. Se găsesc destui. Totul e să vrei. Şi să ai idei.
DAN: Admirabil! Chestiunea poate fi rezolvată. Noroc! Şi într-un ceas bun! (Ciocnesc paharele).
NURI: Sănătate! Perseverenţăşi succes!
DAN: Sper din toată inima. Va fi bine.
NURI: Vom da lovitura. Sigur. Îmi spune inima.
DAN: Nu mă-ndoiesc. Vom prospera. Şi, astfel, vom fi şi noi cineva.
NURI: În două – trei zile, demarăm. Facem împrumutul. Şi trecem la acţiune.
DAN: N-are rost să tergiversăm. Sau să trenăm lucrurile.
NURI: Nici pomeneală! Trebuie să acţionăm. Urgent! Dar pînă dimineaţă, Dan, noi ce facem? Nu mai dansăm?
DAN: Cum să nu? Desigur. Am conversat suficient. Poftim! Te urmez! (Se îndreaptă spre ring. Şi dansează.)
NURI (după un timp): Ce repede zboră timpul! S-a făcut tîrziu.
DAN: Într-adevăr. Şi ce bine ar fi dacă s-ar opri pe loc. Şi n-ar exista o ireversibilitate!
NURI: Te gîndeşti la absurdităţi, Dan! Mai bine te-ai gîndi la lucruri fireşti.
DAN: M-am gîndit, Nuri! M-am gîndit. N-am neglijat.
NURI: Şi?
DAN: Curînd va trebui să ne retragem.
NURI: Unde?
DAN: Nu-ţi imaginezi?
NURI: Cîtuşi de puţin. Sînt lipsită de imaginaţie.
DAN: Am reţinut o cameră. Aici. La etaj.
NURI: N-ai spus nimic. Mi se pare surprinzător.
DAN: Nu m-ai întrebat, puicuţo! Iar eu am omis.
NURI: Nu-i nimic. Te întreb acum, iubitule!
DAN: E mobilată elegant. Cu vederea spre o grădină luxuriantă.
NURI: Vreau să dansăm, puişorule! N-aş vrea să ne retragem prea curînd!
DAN: Şi eu ador dansul, porumbiţo! Ne retragem mai tîrziu.
NURI: Da ! Mai tîrziu , Dan ! Sînt o femeie modernă . Şi nu concep să-mi traduc soţul atît de uşor.
DAN: Cred, draga mea! Cred. N-am nici o îndoială.
NURI: Eşti singurul bărbat, Dan! Cu care păcătuiesc. Jur!
DAN: Nu e nevoie, Nuri!
NURI: De ce?
DAN: Şi pe asta o cred.
NURI: Pe cuvînt?
DAN: Pe cuvînt, Nuri! Pe cuvînt!
CORTINA
PARTEA A DOUA
Camera de lucru a unui scriitor. Masă – birou. Bibliotecă cu bar.
Teancuri de reviste şi şi cărţi, fără număr. E noapte. Geo Ducan se
află în plin proces de creaţie. Deodată, un zgomot îl face să tresare.
Şi să părăsească masa. A intrat Nuri.
I
GEO: Ai sosit?
NURI: Tocmai acum.
GEO: Eram îngrijorat, Nuri! A durat enorm!
NURI: A fost o intervenţie dificilă, Geo! Complicată. Şi de mare fineţe.
GEO: Îmi inchipui. Cel puţin… a reuşit?
NURI: Ooo! Da! Perfect!
GEO: Să te sărut, iubito! Meriţi. Eşti cineva. (O sărută).
NURI: Nu te credeam atît de afectuos. Sînt impresionată, Geo!
GEO: Mamma mia! Dar asta-i nemaipomenit! Miroşi a doagă, Nuri! A butoi! Parcă-ai ieşit acum din Cramele Drăgăşanilor! Şi nicidecum de la Spital! De la o intervenţie chirurgicală!
NURI: S-ar putea. După operaţie ne-a oprit profesorul. Şi ne-a tratat cu un dezinfectant.
GEO: Probabil dublu. Altfel, nu-mi imaginez această miasmă.
NURI: Am servit, ce-i drept, două păhărele de coniac. N-am putut refuza. Dar tu, Geo, nu serveşti o votcă?
GEO: O votcă? Acum? În nici un caz. E prea slabă. Mai curînd un turtz. Dacă ţii neapărat. Ori o palincă ardelenească. De 55 de grade.
NURI: O clipă! (Deschide barul mobilierului şi se conformă).
GEO: Dar ce-ţi veni, Nuri, aşa de odată? Sînt, oarecum, mirat.
NURI (de la bar, în timp ce toarnă): Să te mai înviorezi şi tu puţintel, Geo! (Îi întinde paharul). Şi, apoi, îţi recomand şi ca medic. Alcoolul administrat în cantităţi mici, stimulează procesul arderii grăsimilor în organism.
GEO: N-am ştiut asta. Curios! Şi chiar ciudat. Mulţumesc. Dar tu, Nuri, nu serveşti?
NURI: Nu. Eu nu servesc. Două păhărele de coniac, Alexandrion… îmi sînt îndestulătoare.
GEO: Şi atunci, ce fac? Servesc sigur?
NURI: Singur, singurel, Geo! Nu te pot acompania.
GEO: Îmi pare rău, Nuri! Nu sînt obişnuit să beau fără companie.
NURI: Va trebui să te obişnuieşti.
GEO: De ce? Nu concep asta. (Pauză). Nu are nici un haz.
NURI: Eu consum alcool numai în situaţii deosebite. Rarissime.
GEO: Fericire! Şi-orice-ţi doreşti, Nuri!
NURI: Sănătate, Geo! Să-ţi fie de binişor!
GEO (o grimasă, simţind tăria): A fost delicios.
NURI: Cred. (Pauză). E trecut de două. Nu te odihneşti? Ar c-am fi momentul.
GEO (ia de pe birou un manuscris voluminos): Sînt pe punctul de a isprăvi un nou volum.
NURI: Versuri?
GEO: O, nu! Nici vorbă, Nuri! De data asta – proză.
NURI: Felicitări!
GEO: Te sărut!
NURI: Mă duc să – aştern patul. Probabil eşti şi tu ostenit.
GEO: Absolut de loc. Mă simt ca un nou – născut. Şi am o inspiraţie… extraordinară!
NURI: Dimineaţă n-ai să te poţi trezi. Şi-ai să întîrzii iar.
GEO: Nici-o grijă. Pun deşteptătorul…
NURI: N-ai să-l auzi, Geo! Şi dacă mai întîrzii, ăia de la serviciu, au să-ţi ofere o cizmă. În locul dividentelor. De la sfîrşit de an. Pe preşedintele Consiliului de Administraţie nu-l intereseză literatura.
GEO: E firesc. Pe dînsul, ca şi pe ceilalţi acţionari, îi preocupă altceva. Business-ul, profitul, marketing-ul. Şi alte chestiuni de acest gen. Trăim în capitalism doar. Într-o economie competitivă.
NURI: Şi-atunci, nu-i bine să te odihneşti? Iar mîine dimineţă să fii proaspăt? În formă? La datorie?
GEO: Nu chiar, Nuri! Am să subliniez ceva! Oamenii ţin la mine. Mă stimează şi mă preţuiesc.
NURI: Într-adevăr, te apreciază, Geo! Şi ţin mult. Luna trecută te-au recompensat cu o penalizare de 10%. Din salariu. (Rîde).
GEO: A fost un incident. Un ghinion. Am întîrziat de cîteva ori. Datorită mijloacelor de transport. Dar luna asta n-au să mă mai penalizeze.
NURI: Cu 10%. Au să te penalizeze cu 20.
GEO: Nuri, de ce eşti maliţioasă? În definitiv, pentru tine şi viitorii noştii copii îmi pierd nopţile. Şi mă sacrific.
NURI: Viitorii noştrii copii? Eşti fantastic! Mă faci să rîd. Zău, aşa! Mai întîi să-i avem. Să-i procreiem. Şi-apoi să te preocupe viitorul lor.
GEO: Nici-o grijă. Toate la momentul oprtun. Cu timpul vor sosi. Fii sigură.
NURI: Dacă o să-ţi tot pierzi nopţile aşa, nu vor sosi niciodată. Şi n-ar fi exclus, într-o zi, să-ţi aducă barza un bebeluş… gata: Zămislit cu altcineva.
GEO (stupefiat): Nuri, ce-i cu tine? Îţi dai seama ce spui? Ai depăşit măsura. Dar mai toarnă o palincă! Un pahar mai mare nu ai? (Nuri se execută. Geo serveşte dintr-o răsuflare. Se exclude orice grimasă). Sper să nu vorbeşti serios?!
NURI: Ba dimpotrivă!Cu toată sinceritatea, Geo! Exprim ceea ce simt.
GEO: Ai simţurile atrofiate, atunci!
NURI: De ce?
GEO: De băutură. Şi nu numai. Ba chiar şi de altceva!
NURI: Cum poţi vorbi aşa? Mă dezamăgeşti! Sînt o persoană cu capul pe umeri. Şi cu picioarele pe pămînt.
GEO: N-aş crede. Ai cam luat-o razna. Ar trebui să fii ceva mai reţinută. Şi mai înţelegătoare. Şi să te gîndeşti că eşti soţia unui artist!
NURI: A unui artist? Ce fel de artist? Care îşi ignoră obligaţiunile matrimoniale? Şi care se consideră dezlegat de îndatoriri? M-am gîndit, Geo! Să nu crezi că n-am reflectat! De cînd eşti angrenat în acest volum de proză, nu mai ai ochi şi pentru altceva!
GEO: Nu-i cazul să exagerăm şi să facem din asta o dramă. E adevărat. În ultimul timp, te-am c-am neglijat. Dar sentimentele mele, pentru tine, nu s-au estompat. Au rămas la fel de profunde. Şi indestructibile.
NURI: Asta nu-i destul. E prea puţin. Şi nu mă satisface.
GEO: Pentru ce? Ce-ţi doreşti în plus? Dragostea mea nu valorează nimic?
NURI: Sînt femeie, Geo! Şi încă foarte tînără. Nici n-am împlinit… 30… Iar, tu, ai început să mă ţii sechestrată aici. Ca o călugăriţă la mănăstire. Şi nu mă scoţi nicăieri. Vreau să ies în lume. Şi să mă distrez. Şi să simt că trăiesc. Şi că viaţa, mea, nu se desfăşoară atît de monoton!
GEO: Poate ai dreptate. Nu te contrazic. Vom ieşi, Nuri, în curînd. Dar acum să închei ultimele fraze ale acestui volum. Şi să-l încredinţez unei edituri.
NURI: Să-l încredinţezi unei edituri? Ar trebui să fii trăsnit! Sau cel puţin… plecat cu sorcova!
GEO: De ce? Ţi se pare anormal?
NURI: Ai să vrei să ţi-l şi publice. Şi, aleluia, atunci! Nu mă vei mai scote nicăieri. Vei continua să mă ţii, claustrată, în acest spaţiu!
GEO: La ce te referi? Nu înţeleg. Te exprimi cam confuz.
NURI: Nu înţelegi? Dar tu eşti orb? Nu vezi că toate uşile editurilor îţi sînt zăvorîte? Le-ai încredinţat, în ultimii ani atîtea manuscrise! Şi nimic! Nici nu ţi le-au citi măcar! E imposibil să-i scoţi din conservatorismul şi impasibilitatea lor!
GEO: Într-adevăr. Ai dreptate. Nici acum nu te contrazic. Dar voi încerca şi cu acest manuscris. În definitiv, nu am nimic de pierdut.
NURI: Nici să nu te aştepţi la ceva în plus. Ar fi absurd.
GEO: Pentru ce?
NURI: Cine mai publică într-o economie concurenţială proză? Ori versuri? S-au dus acele vremuri. Cînd literatura era subvenţionată de stat. Editorii sînt, azi, interesaţi de Sandra Brown. Şi de alţi scriitori străini. Îmbrăţişaţi de publicul cititor. Şi nicidecum de scriitorii clasici ori moderni români!
GEO: De ce?
NURI: Pe cine mai interesează, astăzi, un Sadoveanu, un Camil Petrescu? Şi, cu atît mai mult, pe-un Geo Ducan? Un ilustru prea puţin cunoscut? Dar – trebuie să recunosc - nu şi în Occident. Unde ai reuşit să publici destul.
GEO: E adevărat. Vorbele tale au acoperire. Însă, am o presimţire. Şi te asigur, Nuri, cu acest volum de proză voi reuşi.
NURI: Eşti un naiv, Geo! Pe cuvînt! Ca, de altfel, orice… tînăr scriitor. Cum vei reuşi omule? Cum? Fă-mă şi pe mine să pricep!
GEO: Voi deschide o Casă de editură. Şi voi fi propriul meu editor. Iar, totodată, voi fonda şi edita o revistă literară.
NURI: Formidabil! Vorbeşti serios? Cînd?
GEO: În curînd. Tocmai am obţinut acordul autorităţilor.
NURI: Mă surprinde! Eşti un om imprevizibil. Un iremediabil visător! Dublat de un spirit activ şi practic. Iar mie nu-mi destăinui nimic?!
GEO: N-am avut vreme. Dar intenţionam. Voiam să intru în posesia autorizaţiei! Şi al spaţiului locativ necesar.
NURI: Te felicit! Îţi doresc succes. Deşi mă-ndoiesc de reuşită. De altfel, şi eu am decis să fondez o clinică medicală. O clinică de chirurgie. Plastică. Împreună cu doctorul Dan Valenti. Mă pot baza pe sprijinul şi ajutorul tău financiar?
GEO: Din nefericire, nu mai am bani. Toată valuta acumulată, de pe urma beletristicii mele publicată în Occident, am investit-o în această afacere.
NURI: Şi cum rămîne cu mine? Cum voi putea să-mi ating scopul? Mi-am pus toată nădejdea în sprijinul tău!
GEO: Nu ştiu. Va trebui să aştepţi un timp. Şi pe măsură ce voi realiza profit, te voi finanţa.
NURI: Slabă consolare. Pot să-mi alung orice gînd.
GEO: Pentru ce?
NURI: Din literatură nu vei realiza niciodată profit. Vei înregistra un fiasco. Un faliment… răsunător.
GEO: Nu cred. Mă bizui pe unele competenţe. Am angajat, deja, cîţiva colaboratori valoroşi.
NURI: N-are importanţă. Rezultatul va fi acelaşi. Dezastru!
GEO: Nu se ştie. Rămîne de văzut.
NURI: Precis, Geo! Te rog, renunţă! Şi varsă valuta în clinica mea. Ne vom umple de bani. Te asigur.
GEO: Sub nici o formă, Nuri! Regret. Această Revistă şi această Casă editorială, organizate în societăţi comerciale pe acţiuni, sînt idealul vieţii mele.
NURI: Încearcă acest efort pentru mine, Geo! Te implor! Tu eşti singura mea speranţă. Unicul ajutor. Nu am pe nimeni altcineva.
GEO: Nu am cum. Înţelege! Faptul este consumat. Mi-am stabilit acest ţel, încă din Decembrie 1989. Dacă aş fi ştiut, mai din timp, despre planurile tale, poate ti-aş fi ajutat. Dar acum?… E tardiv. Inoportun.
NURI: Şi chiar nu mai poţi face nimic?
GEO: Cu tot regretul, nu! Îmi ceri imposibilul.
NURI: Dacă sentimentele tale erotice, pentru mine, Geo, nu s-au schimbat. Şi dacă mă iubeşti, cu adevărat, atunci fă din acest lucru imposibil – posibil. Şi renunţă la obiectivele tale. Ajută-mă! Insist! Vreau să fondez clinica neapărat.
GEO: Inutil. Nu pot. Categoric.
NURI: De ce?
GEO: De aceste întreprinderi culturale depind viitorul meu. Şi al nostru. Iar pentru rostuirea şi întemeierea lor, am renunţat, recent (nici nu te-am prevenit) la slujbă. Spre a-mi putea consacra întrega energie.
NURI: Aşadar. Nu vrei?
GEO: Am spus, nu. Sub nici un motiv.
NURI: Eşti chiar atît de categoric? Şi de tranşant?
GEO: Absolut, Nuri! Absolut! Te rog, nu mai insista.
NURI: Ei, bine! Dacă nu vrei să renunţi şi să mă sprijini în edificarea acestei clinici, şi eu renunţ să-ţi mai fiu soţie. Refuzul tău e concludent. Semnificativ. Nu mă mai iubeşti. Iar conveţuirea noastră, sub acelaşi acoperiş, nu-şi mai are temei. (Lacrimi, suspine, plîns). Săptămîna viitoare, intentez acţiune de divorţ. Motive 1000 şi 1. Nepotrivire de caracter.
GEO (ştergîndu-i lacrimile): Nuri, ce-i cu tine? Eşti în toate facultăţile? Ce se petrece cu tine, fetiţa mea? De ce eşti sadică? Şi mă torturezi? Dorinţa ta este absurdă! Trebuie să înţelegi! Ai început să debitezi inepţii! Crede-mă! Eu nu am alt mod de existenţă acum. Am devenit liber - profesionist.
NURI: Nimic , Geo ! Am isprăvit-o ! Am terminat pentru totdeauna! De-acum înainte… nu mă cunoşti. Şi nici nu te cunosc. (Pleacă)
GEO: Stai! Unde pleci?
NURI (din apropierea ieşirii): La mama. La rude. Sau oriunde. Nu te priveşte! Mariajul nostru s-a încheiat!
GEO: Nuri, nu pleca! Te conjur, nu mă părăsi! Te-am iubit şi te iubesc nespus. N-o să pot trăi fără tine!
NURI: Minciună! Nu-i adevărat. Dacă mai fi iubit, cîtuşi de puţin, ai fi făcut acest efort pentru mine. Şi m-aş fi bucurat de sprijinul şi ocrotirea ta. Acum, în sfîrşit, m-am convins. N-am reprezentat prea mult pentru tine. (Fluturînd mîna): Adio, Geo! Rămas bun! Pentru totdeauna!
GEO: Adio, Nuri! Te iubesc! Nu pleca! Nu pleca!
II
GEO: Iată-mă şi singur. N-aş fi crezut niciodată. Am iutit-o, ca un descreierat, pe această femeie. Iar ea, să-mi facă acestă figură. Lipsită de eleganţă. Şi să mă abandoneze. Totuşi, nu înţeleg pentru ce a făcut-o. Finanţarea clinicii medicale mi se pare un pretext. Cu toate astea, o iubesc profund. Deşi, probabil, nu mi-a fost fidelă. Regret că n-am fost mai sensibil şi înţelegător. Şi că n-am încercat să-i satisfac această doleanţă. Faptul nu-i nici de-acum consumat. Voi renunţa la unul din obiectivele mele. Şi o voi finanţa. O iubesc prea mult. Şi nu pot fi indiferent la aspiraţiile ei. Mai ales că vrea să întreprindă ceva util societăţii. Şi omului contemporan. (Lumina se stinge şi revine la intensitate mică. Geo se întinde pe-o canapea. Stare de somnolenţă, cască): Of, Dumnezeule! Ciudate mai sînt şi femeile astea… uneori! (La birou se distinge o siluetă, cu capul în mîini, părul răsfirat. Respiră greoi. Un moment de imobilitate. Suna telefonul): Da! Geo Ducan… la telefon. Dacă mai citesc „România Literară”? Desigur! Ca pe-o evanghelie! Sînt şi abonat. Ce? Nu înţeleg. Fiţi mai răspicat! Îmi apare un grupaj de versuri? Mamma mia! Sînt emoţionat. Nici nu-l mai aştept pe poştaş. O cumpăr cum se luminează… de la chioşc. Da! Sînt bun de cinste. Drepturile de autor le facem praf. Pa! Pe curînd! Ne întîlnim după-amiază la Corso. (Receptorul în furcă. Iarăşi sunet telefonic): Teatrul Naţional? Eu, Ducan. De ce n-am mai trecut pe la dumneavoastră? Mi-a fost peste puteri. Am contractat o afecţiune reumatică. Iar acum, s-a sfîrşit cu anticamera. Sînt anchilozat… la pat. Dar nu e ceva grav. Voi face un tratament la Felix. Iar, apoi însănătoşit. Şi cu bateriile încărcate, voi fi prezent pe culoarele Teatrului. Şi în anticamera… biroului dumneavoastră. Să nu fiu supărat? Nici vorbă! Nu sînt. De loc. Vorbiţi serios? Piesa mea a intrat în repetiţii? Sînteţi formidabil! Îmi luasem orice gînd. Nu! Nu vreau să asist… la repetiţii. Am încredere în regizor şi în actori. Aveţi o garnitură admirabilă. Va ieşi un spectacol de zile mari. Da. Sînt convins. Ura! Vă salut. (Idem). Cine? Editura Minerva? Da! Eu sînt. În persoană. Romanul şi o plachetă de versuri? Extraordinar! Vă sărut! Iertaţi-mă! Sînt un sentimental, domniţă! Iar pentru dumneavoastră am o nemăsurată admiraţie. În librării, cînd ziceţi că apar? În decursul săptămînii? Minunat! M-ai încape discuţie? Continui să lucrez. Chiar acum am isprăvit un volum. De cîte pagini? 350. Dactilografiate la un singur rînd. E o culegere de nuvele. Inedite, bineînţeles. N-au mai apărut nicăieri. Vi-l trimit… urgent. Da, da! Vă promit! Nici-o grijă! Nu-l încredinţez altei edituri. Vi-l ofer dumneavoastră… În exclusivitate. Sărut – mînuşiţele! Bon jour! (Idem): Ducan la aparat. Radioteleviziunea română? Vă aud destul de clar. Dumneavoastră… nu? Probabil vreo defecţiune pe circuit. Acum mă auziţi? Foarte bine! Şi eu vă recepţionez. Şi, de asemenea, vă salut. Un interviu pentru Emisiunea „Literatura şi Arta”? Cu plăcere. Dar astăzi şi mîine sînt ocupat. Săptămîna viitoare. O precizare exactă? Fixaţi dumneavoastră data. Da. Îmi convine. Marţi după-amiază, la orele 16. (Idem): Cinematografia? Studiourile Buftea? Aţi nimerit. Ducan. Încep turnările? Cînd? Peste cîteva zile. Fantastic! E splendid. Cine-i numit regizor? Sergiu Nicolaescu? Nu sînt mulţumit. De ce? Dumnealui se ocupă, acum, de politică. E senator… în Parlament. Şi s-a cam deprofesionalizat. Dacă-l accept pe Lucian Pintilie? De bună seamă. Sînt de acord. Distribuţia rămîne la latitudinea lui Lucian. În totalitate. Asupra scenariului comunicaţi-i că nu sînt dispus la concesii. Acţiunea şi personajele sînt bine închegate. Respectele mele! La revedere! (Idem): Cine sînteţi? Banca Naţională? Vă salut, domnule guvernator! Am onoarea! Da! Chiar eu sînt. Scriitorul Geo Ducan. Cît? 1.200.000 de dolati . Desigur . Sînt mulţumit . E o sumă, într-adevăr, frumuşică. Dar de unde provine? Bine! Iată notez! Editura Bantam Books New York. Excelent! Acum m-am dumerit. Este vorba despre drepturile de autor. Pentru romanul men „Îngerul purpuriu”. Apărut şi lansat cu succes în Statele Unite. Vă mulţumesc, domnule gurvenator! Respectele mele! (Telefonul în furcă). Aveam nevoie de aceşti verzişori… ca de aer. O! La, la, la, la! O să-i finanţez proiectul lui Nuri. Neapărat. Şi urgent.Clinica Chirurgicală e ca şi edificată. (Sună telefonul): Da. Eu sînt. Ducan. Cu cine avem onoarea? Cimitirul vesel din Săpînţa? A-ţi greşit adresa! Cine v-a dat numărul meu? Secret? Ei, bine! Ce doriţi? Un epitaf? Pentru cine? Un săpînţen, aflat pe năsălie, fost mare muieratic şi chefliu? În viaţa lui. Măi, omule, dragă! Dumneatale îţi arde de epitafuri acum? Eu sînt scriitor. Şi nu mă ocup de mărunţişuri! (Scoate telefonul din priză, afectat. Lumina revine normală. Este tulburat): Mamma mia! Ăstia-s extraordinari! Nici nu te lasă să respiri. (Pauză). M-au confundat, probabil, cu cineva. Pînă adineauri, eram prea puţin luat în seamă. De obştea scriitoricească. Fiind nevoit să-mi public manuscrisele in Occident. Şi, iată-mă, acum, devenit celebru. Şi în patria mea! Asta nu-i rău. Nu-i rău de loc. (Ciocănit în uşă).
III
GEO: Intră!
MONA (fîşneaţă): Aici locuiţi?
GEO: Precum se vede. În acest apartament.
MONA: E frumos. Elegant. În special biroul şi biblioteca.
GEO: Sînt nemulţumit. Nu mi se pare ceva grozav. Remarcabil. Pretenţiile mele sînt mai mari.
MONA: De ce?
GEO: Spaţiul e insuficient. Nu mai am unde depozita cărţile.
MONA: V-aş putea ajuta. Aici trebuie făcută ordine. O ordine generală. S-ar crea, astfel, un spaţiu suplimentar.
GEO: Apreciez gestul. Dar nu merită efortul. Risipa de energie. Urmează să mă mut.
MONA: Serios? Unde?
GEO: Într-un imobil… cu mai multe apartamente. Din zona rezidenţială. La sediul Editurii Geo Ducan. Şi al Revistei „Paradisul Literelor”.
MONA: În această situaţie, cu atît mai mult. Ajutorul meu e indispensabil. Vă ofer un sprijin calificat. Mă pricep la decoraţii… interioare. Şi la arta decorativă. În ansamblu.
GEO: Nu vreau să deranjez. Mă descurc singur.
MONA: Aveţi reţineri? Reticenţe? Ezitări? Persoana mea nu vă inspiră încredere?
GEO: Nu prea. În primul rînd nu vă cunosc.
MONA: E oarecum explicabil. Am publicat prea puţin. Şi nu mi-am făcut încă un nume. În lumea literară.
GEO: Intenţionaţi?
MONA: Desigur! Sînt hotărîtă chiar! Pentru asta am şi venit la dumneavoastră. Sper să mă ajutaţi.
GEO: În ce sens? Sînt derutat. Nici nu ştiu cu cine am de-a face!
MONA: N-are importanţă. Eu vă cunosc. V-am citit toată opera. Versuri şi proză. Inclusiv ultimul roman „Îngerul purpuriu”. Apărut în Statele Unite. La Editura Bantam Books din New York.
GEO: Şi cu ce vă pot ajuta? Sînteţi scriitoare?
MONA: Cam aşa ceva. Sînt poet. Sau dacă doriţi o ultrasensibilă poetesă. Aş vrea ca numele meu să fie înscris, cu litere de aur. Şi să strălucească pe firmamentul liricii româneşti.
GEO: E un vis, domnişoară! Un vis utopic şi fabulos. Imposibil de realizat. Pentru ţelul dumneavoastră sînt necesare talent veritabil şi perseverenţă. Puţini creatori sînt înzestraţi cu asemenea daruri.
MONA: Nu-mi lipseşte înzestrarea. Dispun de aptitudini şi har. Sper să reuşesc. (Întinzîndu-i nişte hîrtii): V-am adus nişte versuri.
GEO (aruncîndu-şi ochii examinator): Interesant. Pare să fie ceva.
MONA: Bineînţeles. Conţin materie cenuşie.
GEO: Întrebuinţaţi cuvinte prea mari. Ar fi bine să fiţi mai rezervată.
MONA: În ce mă priveşte, modestia mea nu-şi are rost. Ştiu ce vorbesc. Şi cîtă energie am investit. În aceste creaţii.
GEO: În ce publicaţie a-ţi debutat? Şi cînd?
MONA: Nu-mi mai amintesc. Au trecut ani.
GEO: Faceţi un efort. Concentraţi-vă! Nu vă zoresc.
MONA: În Gazeta de stradă a cartierului unde convieţuiesc. Iar ulterior, în revista Liceului „Garabet Ibrăileanu”, din Iaşi. Absolvit de mine cu Diplomă de excelenţă. Anul trecut.
GEO: Prea puţin semnificativ. Nu ştiu dacă ăsta poate fi considerat debut. Un debut poetic elocvent. Voi lectura, atent, versurile dumneavoastră. Şi dacă vor conţine vibraţie lirică, vor apărea în Paradis… La rubrica „Promontoriul înaripaţilor”.
MONA: Nu există această rubrică în „Paradisul Literelor”. Am citit revista dumneavoastră atent. Şi n-am întîlnit-o.
GEO: Într-adevăr. Nu. Nu există. Dar începînd cu numărul viitor, va exista. O voi înfiinţa eu. Şi va fi rampa de lansare a talentelor scriitoriceşti… în devenire.
MONA: A debutanţilor? Dacă am înţeles bine? A acelor cutezători? Neînfricaţi. Stăpîniţi de patimi?
GEO: A lor. A dumneavoastră. Şi a tuturor tinerilor înzestraţi. Subjugaţi de literatură şi artă.
MONA (expansivă): Vă sărut! Nu numai o singură dată. Vă sărut de mai multe ori. Şi-acum iertaţi-mă, dacă vreţi!
GEO: Să vă iert? Pentru ce? N-aţi păcătuit cu nimic!
MONA: M-am antrenat în discuţie. Şi-am comis o impoliteţe: Nu m-am recomandat. Mă numesc Monica Lujan. Dar pentru dumneavoastră sînt Mony. Ortpgrafiat cu „y”.
GEO: Am să vă spun atunci „Mona”. Ortografiat simplu. Normal. Fără excese sau înflorituri. Impropii şi inadecvate Limbii române.
MONA: Mona? Pentru ce? Argumentele dumneavoastră nu m-au convins. Am zis „Mony”. Iubesc năucitor acest nume!
GEO: Semănaţi cu Mona Lisa.
MONA: Vai de mine! Cu Gioconda? Eroina lui Leonardo da Vinci?
GEO (convingător): Întocmai! Cu ea. Cu acel tablou… celebru. Expus la Muzeul Luvru… din Paris. Contemplat de mine adeseori. Datorită exilului. Pe chipul şi buzele dumneavoastră înfloreşte acelaşi surîs… Ciudat. Distins şi enigmatic. Un indescifrabil mister feminin. Cu neputinţă de pătruns. De desluşit şi de decodat.
MONA: În cazul ăsta, spuneţi-mi Mona. Nu mă deranjează. Accept. Deşi, eu, nu am nimic enigmatic şi misterios. Iar, în sufletul meu, se poate citi ca într-o carte deschisă.
GEO: Rămîne de studiat şi de stabilit. Nu mă pot pronunţa. Pentru moment.
MONA: Vă veţi convinge. În curînd. Pe măsură ce mă veţi cunoaşte.
GEO: Sper.
MONA: Sînt un suflet pur. Vă asigur. Totuşi, pînă acum, nu m-a flatat nimeni cu acest compliment. Privitor la Geoconda. Dumneavoastră sînteţi prima persoană.
GEO: Serios! Nu vă cred.
MONA: Dacă vă spun?! N-am nici un interes.
GEO: Mă mir. Asemănarea este frapantă.
MONA: Nu toţi bărbaţii au spirit de observaţie. Puţini sînt, ce-i, înzestraţi cu memorie. Şi cu acuitate vizuală.
GEO: Se prea poate. Nu vă contrazic.
MONA: Ar fi ridicol. Vorbesc de pe poziţia unei persoane cu experienţă. Şi-a unui observator permanent, al caracterului uman.
GEO: Aveţi, probabil, un al şaptelea simţ. Imposibil muritorilor de rînd. Şi prezent numai la anumite individualităţi. Rarissime. Cum sînteţi dumneavoastră.
MONA: Adevărat. Dispun de nişte capacităţi paranormale. Dar nu vreau să le amplific. Şi să le explorez. Poezia e unicul domeniu atrăgător. Şi captivant pentru mine. E însăşi raţiunea de a fi. Şi de-a exista. În această lume efemeră.
GEO: Sînteţi o fiinţă sensibilă. Şi idealistă. Precum, de altfel, e obişnuit la această vîrstă. Urmaţi-vă chemarea! Şi concentraţi-vă eforturile asupra lecturării poeţilor clasici şi contemporani români. Iar mai tîrziu, abordaţi lirica universală.
MONA: Asta şi fac . Studiez continuu. Dar acum domnule Ducan, daţi-mi voie să fac o mărturisire. Îmi place năucitor acest nume: Mona. Aş vrea să-l adopt şi ca pseudonim literar.
GEO: Inteligentă idee. Vă numiţi acum Mona…
MONA: Lujan.
GEO: Deci, Mona Lujan.
MONA: Exact. Sună frumos.
GEO: Lujan? Ia staţi un moment. Nu prea rimează. Sună banal.
MONA: De ce?
GEO: E un nume comun. Şi chiar anost. Lipsit de semnificaţie. Şi nici nu cadrează. Cu fizionomia. Şi cu vîrsta dumneavoastră înmuguritoare!
MONA: Şi atunci?
GEO: Lujer! Mona Lujer… vă numiţi! Sună şi consonează perfect cu personalitatea, exuberanţa şi cu aspiraţiile dumneavoastră poetice!
MONA: Nu ştiu ce să cred. Sînt cam zăpăcită.
GEO: Pentru ce? Ştiţi ce-nseamnă „lujer”?
MONA: Tocmai că nu. Şi nici nu presupun măcar.
GEO: Domnişoară Mona, fiţi calmă! Este vorba despre o ramură. O ramurică subţire şi mlădioasă. Crescută dintr-o tulpină. În decursul unui an. E limpede?
MONA: Ca soarele pe cer. Admirabil! E minunat! Mă numesc Mona Lujer! Şi sînt neînchipuit de fericită că dumneavoastră sînteţi naşul meu literar!
GEO: Mă bucur. Vă mărturisesc din suflet. Sînt încîntat că am putut să vă procur această mică satisfacţie!
MONA: Încîntarea e reciprocă. Aş vrea să vă adresez o întrebare. Îmi permiteţi?
GEO: Bineînţeles. Poftim!
MONA: Sînteţi căsătorit?
GEO: Da. De cîţiva ani… buni.
MONA: Eu nu. N-am cunoscut măritişul. Sînt domnişoară. Sau fată mare. Cum se mai spune în straturile inferioare ale populaţiei.
GEO: Felicitări! Asta e o zestre preţioasă. Inestimabilă, chiar.
MONA: Soţia dumneavoastră ce profesie are?
GEO: Medic.
MONA: Medic? Am crezut că e poetă? Ca mine… aşa.
GEO: O, nu! E medic chirurg. Dar acum nu mai sîntem împreună.
MONA: De ce?
GEO: M-a abandonat. Cică nu mă ocupam de ea îndeajuns.
MONA: Nu cred. Tocmai pe dumneavoastră să vă părăsească?
GEO: Tocmai! Nu mi se pare ieşit din comun.
MONA: O fi fost vreo răuleancă. Şi s-o fi înhăitat cu cineva.
GEO: Nu s-ar părea. Manifestă seriozitate. Şi încredere în sine.
MONA: Atunci, de ce? Pentru ce v-a abandonat?
GEO: E o poveste mai lungă. A dorit o clinică medicală. Iar eu am refuzat să-i acord sprijin financiar. Apoi, s-a cam plictisit de mine. Şi, în final, a plecat.
MONA: Păcat! În situaţia asta, ar trebui să găsiţi pe cineva.
GEO: Pentru ce?
MONA: Să vă consoleze.
GEO: Nu se simte nevoia. Sper să mă obişnuiesc.
MONA: Eu, dimpotrivă. În locul dumneavoastră aş simţi. Locuiesc singură într-o garsonieră. În zona centrală. Şi, cîte o dată, mă apucă un plictis… înspăimîntător!
GEO: Nu-i bine. E destul de trist. Aş zice: Dezolant. Încercaţi să vă dispensaţi de această stare,compunînd versuri.Ori concentraţi-vă atenţia în lecturarea unei cărţi.
MONA: Zadarnic! Am încercat de nenumărate ori. Şi nimic.
GEO: Perseveraţi, domnişoară Mona. Perseveraţi cît mai insistent. Iar în final, rezultatele nu se vor lăsa aşteptate. Vă veţi bucura de roade.
MONA: Bine, domnule Ducan. Voi persevera. Dar aş fi foarte fericită dacă, într-o zi, mi-aţi reîntoarce această vizită.
GEO: Imposibil! Sînt extrem de ocupat. Publicarea „Paradisului” îmi consumă tot timpul.
MONA: Ştiu să pregătesc o cină… Şi să prepar o cafea de vis. Nu vă uitaţi la mine, că arăt aşa, ca Gioconda. Şi nu inspir încredere.
GEO: Cred. Nu mă-ndoiesc, domnişoară! Dar mi-e cu neputinţă. Nu pot.
MONA: Ştiu să şi ghicesc. În zaţ, în zaţul cafelei. Şi în cărţi. Şi v-aş putea spune unde se află soţia dumneavoastră acum. Şi dacă vă veţi mai împăca vreodată ori ba.
GEO: Ei! Nu, zău! Vorbiţi serios? Nu cred.
MONA: Pe toţi sfinţii! Nu minciunesc. Să nu-mi apară versurile în „Paradis”, dacă nu prezic viitorul! Veniţi, domnule Ducan şi vă veţi convinge.
GEO: Cu tot regretul! Nu vă promit, domnişoară! Sînt un om angrenat în multe afaceri. Şi nu dispun de timp.
MONA: Pentru orice eventualitate, poftim adresa. Şi cartea mea de vizită. Sînt singură, singurică! Şi nici o grijă: Ştiu cum să mă comport cu o persoană ca dumneavoastră.
GEO: Îmi închipui. Mulţumesc.
MONA: Cu bine! M-am evaporat.
GEO: Sănătate, Mona Lujer! Şi repet: Nu promit!
MONA: Nu există! Veniţi, domnule Geo Ducan! Aştept.
GEO: Mona, fetiţă dragă! E zadarnic! Am zis: Nu!
MONA: Regret! Sînt decepţionată!
GEO: Şi eu. Dar n-am încontro. Ce-l puţin… deocamdată.
MONA: În cazul ăsta… promiţător… Îmi dai voie să-ţi spun Geo?
GEO: Te rog! Chiar te conjur! Sînt încîntat.
MONA: Geo, te aştept! Te aştept cu braţele deschise. Şi te asigur: Nu vei regreta.
GEO: Foarte bine, fetiţă dragă! La revedere! Pa.
MONA: La revedere, Geo! Pe curînd! (Iese).
GEO: Nostimă poetesa asta. Zburdalnică şi credulă. Dar plină de candoare, de gingăşie şi de temperament. Va trebui să o public. Poezia are nevoie de puritate, ardenţă, de trăire incandescentă. Imaginaţie şi limbaj metaforic insolit. Ceea ce năvalnic, există în stihurile ei. Nu-mi pot îndepărta, însă, gîndurile de la Nuri. Continu-i să mă aflu sub înrîurirea farmecelor ei. Este singura femeie, pe care am iubit-o. Şi am divinizat-o în versurile mele. Nu mă voi putea îndrăgosti, nicicînd, de o altă femeie. Voi încerca să fiu un solitar şi un celibatar neînduplecat. Căsătoria nu-şi mai are rost. Pentru mine. Voi rămîne un burlac. Hotărît.
IV
ADI: Domnul Geo Ducan?
GEO: El. Cu ce vă pot fi de folos?
ADI: Îmi daţi voie… Să mă recomand…
GEO: Nu e nevoie. Ocupaţi loc! Vă cunosc.
ADI: Mulţumesc. Nu mă aşteptam la atîta bunăvoinţă! Şi ziceţi că mă cunoaşteţi?
GEO: Mai mult decît vă închipuiţi. Sînteţi Adi Cristescu. De la Cenzură. De la fosta Direcţie de presă. Comunistă. Mare mahăr şi caimacan. Peste ziare, reviste şi edituri.
ADI (mirat): Formidabil! Aveţi o memorie uimitoare, domnule Ducan! O memorie prodigioasă. De elefant. Cum n-am mai întîlnit nicicînd! Credeam c-am fost uitat. Şi că persoana şi numele meu nu vă spun nimic.
GEO: Tocmai pe dumneavoastră să vă uit? Ar fi imposibil. Sînteţi o personalitate!
ADI: Uluită, în schimb. Au zburat cam 10 ani de-atunci.
GEO: De cînd? De cînd v-a fost încredinţat – spre lectură – manuscrisul primului meu roman? Şi i-aţi pus cruce? O, nu! Eroare, domnule Cristescu! Au trecut 15. Cincisprezece… în capăt.
ADI: Nu-mi mai amintesc. Or fi trecut, domnule Ducan! Timpul zboară. Inexorabil.
GEO: Exact.
ADI: Pe-atunci era o perioadă dificilă. Şi o ordine tîmpită a lucrurilor. Trebuia să te conformi instrucţiunilor. Altfel, zburai din schemă. Şi te trezeai aruncat… pe drumuri. Muritor de foame.
GEO: Să admitem. E un adevăr trist. L-am trăit şi l-am cunoscut… îndeajuns. N-am fost îmbrăţişat de autorităţi. Am fost şicanat permanent. Şi supus deselor umilinţe şi privaţiuni.
ADI: Cu atît mai mult. Sînteţi un om încercat. Şi un artist inteligent. Sper că nu-mi purtaţi ranchiună. Romanul dumneavoastră era prea incisiv. Şi nonconformist. Ataca sistemul din temelii.
GEO: Într-o oarecare măsură.
ADI: Dacă-i dădeam drumul publicării, mă pomeneam fără pîine. Şi cu Securitatea pe cap. Eram, deja, luat în colimator. Iar băieţii, cu ochi albaştri, mai aşteptau doar un gest. Ori o mişcare greşită.
GEO: Îmi închipui. Nici dumneavoastră nu va fost uşor.
ADI: Nicidecum. Tocmai apăruseră „Delirul” lui Marin Preda. Şi un roman, năucitor, al altui scriitor important, consacrat „obsedantului deceniu”. Numai eu ştiu cîte reproşuri şi cîte bobîrnace am primit. De la CC. Pentru avizul favorabil dat publicării lor.
GEO: Fiţi liniştit, domnule Cristescu! Nu vă mai agitaţi! Deşi mi-aţi blocat accesul în literatură, nu vă port rîcă. Şi nici nu sînt marcat de resentimente. Ura şi răzbunarea nu-mi stau în fire. Credeţi-mă! Eu sînt un om paşnic. Judecat. Şi ştiu să iert. Răul făcut de nişte nesocotiţi.
ADI: Asta-i o calitate. Mă bucur. Aş fi rămas dezamăgit… dacă n-aţi fi înţeles aceste procese. Şi maşinaţiuni. Şi dacă aţi fi devenit sclavul unor prejudecăţi.
GEO: De ce?
ADI: Deoarece, ulterior, eu v-am facilitat debutul poetic. În pofida numeroaselor săgeţi şi apropouri, corozive, la adresa regimului. Şi ai marilor potentaţi comunişti.
GEO (surprins): Serios? E o surpriză. N-am ştiut asta pînă acum. Dacă e adevărat, sînteţi absolvit de orice păcat. Faţă de persoana mea.
ADI: Nu credeţi? Mai aveţi îndoieli? Vă rog, să vă interesaţi! Şi vă veţi convinge. Am numeroşi martori. Scriitori şi artişti. Ar fi bine să-l abordaţi chiar pe fostul preşedinte al scriitorilor. Pe onorabilul domn D. R. Popescu.
GEO: Mulţumesc. N-aş fi crezut nicicînd acest ajutor. Venit tocmai de la dumneavoastră. Vă rămîn îndatorat. Şi, deopotrivă, recunoscător.
ADI: Pentru ce? Nu văd nici un motiv. Tot ceea ce am făcut pozitiv pentru unii scriitori, am făcut-o din generozitate. Şi dintr-un spirit camaradesc. Fără să năzuiesc vreo răsplată.
GEO: Sînt surprins că au existat şi asemenea oameni. În acele vremuri. Iar unul dintre aceştea sînteţi chiar dumneavoastră. (Pauză). O întrebare, oarecum, incomodă: Cu ce vă îndeletniciţi… în prezent?
ADI: Nu prea ştiu exact. În orice caz, nu mai sînt o personalitate. Precum vă închipuiţi. Nu sînt decît un biet Director General… în Ministerul Culturii. Cu rang de Ministru Secretar de Stat!
GEO: Şi asta înseamnă puţin? Aţi avansat spectaculos în ierarhia socială!
ADI: Nu mi se pare. Din contră. E un regres în evoluţia şi cariera mea. De pînă acum.
GEO: Pentru ce? Cum explicaţi această nemulţumire?
ADI: Înainte de decembrie 1989, eram un om respectat. Proslăvit şi adulat de lumea scriitoricească. Pe cînd astăzi, deşi sînt ministru, arareori mă mai salută cineva.
GEO: Să nu exagerăm. Aţi obţinut totuşi un scaun ministerial. Un ciolan consistent. Cu măduvă. Şi cu foarte multă carne. A fi Director General într-un minister nu e la îndemîna oricui. E o performanţă. Posibilă de atins numai de marile spirite. Şi personalităţi.
ADI: O fi. Nu-mi dau seama. Şi nici nu realizez situaţia.
GEO: Probabil aţi mizat şi pe cartea dizidenţei… anticomuniste. Precum foarte mulţi, dintre foştii dumneavoastră colegi. Nu-mi explic, altcumva, această ascensiune.
ADI: Ei! Nici chiar aşa, domnule Ducan! Lucrurile se prezintă altfel.
GEO: Cum?
ADI: Simplu. Mai avem şi noi unele relaţii. Unele cunoştinţe. În structurile… Puterii. Nişte oameni cărora, în trecut , le-am făcut unele servicii. Şi care mă simpatizează şi ei. În felul lor. Rămînîndu-mi recunoscători. Vi se pare absurd? Cumva anormal?
GEO: Nu chiar. E explicabil. Totul intră în sfera omenescului. A subiectivităţii umane.
ADI: Pe viitor sînt dispus să abandonez Directoratul. Şi să ne ocupăm de treburi mai serioase.
GEO: În ce sens?
ADI: Voi aborda domeniul politic. Am numeroase oferte. În deosebi, de la partidele politice. Aflate în opoziţie.
GEO: Vorbiţi serios?
ADI: Pe onoarea mea! Aceste partide au nevoie de oameni de înaltă ţinută morală. Şi de mare calibru intelectual. Consideraţi elitişti. Despre statutul şi personalitatea cărora, se bate astăzi atîta monedă.
GEO: Cred. Dispuneţi de nenumărate calităţi. Nu m-ar mira, în viitor, să candidaţi la Preşedenţia Republicii.
ADI: Mai întîi, îmi voi depune candidatura pentru Senat. După ce voi fi devenit senator, vom mai reflecta (Pauză). Dar nu vreau să discutăm depre viitorul meu politic, iubite domnule Ducan! Pentru altceva m-am gîndit să vă onorez cu această vizită.
GEO: Serios? Pentru ce? Spuneţi-mi! Lăsaţi introducerile!
ADI: Dragă domnule Ducan, tocmai am citit primele numere ale revistei dumneavoastră… Paradisul Literelor!
GEO: Şi ? Cum vi s-a părut?
ADI: Interesant. Am fost, realmente, transportat în sferele mirifice ale literaturii. Şi cucerit, deplin, de un mozaic umoristic şi cultural… incitant. Aveţi ştiinţa de a face o revistă. Cum n-am mai întîlnit de la George Călinescu, încoace. În două cuvinte, e o revistă dinamică. Tulburătoare. O adevărată oază de încîntare. Cu personalitate şi viitor. O revistă modernă. Originală. Într-un peisaj publicistic – naţional – anodin şi gălăgios.
GEO: Sînt încîntat. Nu mă aşteptam la această apreciere.
ADI: Voiam să vă îmbrăţişez. Şi să vă strîng mîna pentru temeritatea dumneavoastră. Cine mai editează astăzi o revistă de literatură? Şi mai voiam să vă felicit. Şi chiar să vă propun o colaborare.
GEO (bucuros): O colaborare? Cu deosebită plăcere. V-aş putea oferi o rubrică permanentă. M-ar interesa, acum, o suită de eseuri. Dedicate fenomenului literar contemporan. Şi, deopotrivă, consacrate ştiinţei, culturii şi civilizaţiei. Cît şi orice studiu sau crochiu scriitoricesc, ieşit de sub pana dumneavoastră.
ADI: Mă onorează oferta. Dar din nenorocire, sînt un om profund ocupat. Şi antrenat în nesfîrşite activităţi. Aş putea colabora doar temporar. Dăcă ţineţi, cu adevărat, la semnătura mea.
GEO: Nici temporar n-ar fi rău. Rămîne la aprecierea dumneavoastră.
ADI: Deocamdată, v-am adus o proză scurtă. Şi nişte creaţii epigramatice. Axate pe diverse teme.
GEO: Să vedem. Numai să fie spumoase. Şi pline de esenţă. De haz. (Scoate dintr-o geantă diplomat un dosar cu mai multe file dactilografiate).
ADI (citeşte): Iată o epigramă consacrată unei cochete:
Să-i stea părul coafat
Pînă-n luna viitoare,
Ea nu se mai culcă-n pat
Doarme noaptea… în picioare! (Geo zîmbeşte. Îi ia foaia şi citeşte însuşi).
GEO: Un catren. Destin. Închinat unui aventurier:
Cutreierînd largi depărtări
Înfierbîntat de fumuri,
A străbătut multe cărări,
Dar a rămas… pe drumuri. Remarcabil. Citim dimpreună. Intercalat. (Îi întinde foaia).
ADI: Birocratul. Iată cum sună epigramatic:
Un act pînă ţi-l semnează
Şi-i aplică-n colţ parafa,
Luni de zile te pasează
De la ANNA… la CAIAFA.
GEO: Acum o ironie la adresa unui tînăr studios:
Asimilînd multe tratate
Despre licori de Murfatlar,
A renunţat la facultate
Şi-a devenit un stîlp de bar. Perfect. Nimic de obiectat. Dar ceva ispirat din fenomenul politic, nu aveţi? Lumea e interesată, astăzi, de politică.
ADI: Am şi pe această temă. (Ia o altă filă). Citez:
Unui parlamentar
La tribună calcă-n vîrfuri
Să-şi asculte vocea calpă,
Dar pe confraţi, ca pe stîrvuri,
Apasă cu-ntreaga… talpă! (Îi întinde manuscrisul).
GEO: O epigramă dedicată unor parveniţi:
Din sfere largi parlamentare
La noi în ţara cu mulţi barzi,
Prosperă straşnic o grupare
Ciocoii noi… cu body-guarzi. Strict autentic. Această structură a prins rădăcini adînci. (Îi întinde manuscrisul).
ADI: Afacerist veros. Sau dacă vreţi suspect:
Iubeşte lumea selectă
Cu mari afacerişti în frac –
Dînsul două legi respectă:
A… Junglei ş-a… Bunului plac.
GEO: Urmează o epigramă destinată unor înregimentaţi:
Precum tradiţia obligă
Dansează-n ritmuri de sincopă:
Contituită într-o Ligă
Întreaga pleavă…interlopă!Nu ştiu ce să spun.Am amuţit.Daţi-mi, vă rog, întrg manuscrisul. Îl public imediat. (Primeşte un dosar).
ADI: Mulţumesc, dragă prietene. Gestul dumitale mă onorează. Cred c-ar fi timpul să renunţăm la etichetă. Şi la formulări de complezenţă. Şi să ne exprimăm direct. Ca între confraţi.
GEO: Cum doreşti, colega! Nici mie nu-mi plac formalismele. Protocolul. În fond, ne cunoaştem. Ne ştim. Aparţinem aceleiaşi generaţii.
ADI: Desigur. O generaţie scriitoricească importantă. Nonconformistă. Şi prea puţin ortodoxă.
GEO: Am să-ţi public aceste bijuterii… succesiv. În mai multe numere. Începînd cu săptămîna viitoare. Iar proza ceva mai tîrziu.
ADI: Îţi rămîn profund îndatorat. Sînt copleşit.
GEO: Manuscrisul conţine 25 de creaţii epigramatice. Le-ai numerotat, observ.
ADI: Exact. Le poţi publica în 4-5 numere.
GEO: Spune-mi! În dispunerea şi culegerea textului, ai vreo preferinţă?
ADI: În ce sens? Mai clar, te rog.
GEO: Pe ce pagină vrei să-ţi apară epigramele? Pe prima? Lîngă articolul de fond? Sau mai la mijloc?
ADI: Oriunde. N-am preferinţe. Pot să apară chiar şi în fundul Paradisului.
GEO: Bine. Atunci vor apărea acolo. (Pauză). Pe ultima pagină.
ADI: Apropo la umor. La umorul ca specie literară. Ţi-am întîlnit semnătura în Revista „Urzica”. Pe vremea cînd era coordonată de Aurel Baranga. În nişte schiţe şi epigrame. M-au amuzat… copios. Întodeauna. Nu vrei să citeşti ceva? Din creaţia actuală?
GEO: Din nefericire, dragă prietene, n-am nici un manuscris la îndemînă.Urmează să mă mut curînd.Ţi-aş fi citit cîteva producţii. Îţi citez, totuşi, din memorie o epigramă. Să-i spunem Servilism:
Tot aplecîndu-se smerit
În faţa celor mai cu fală,
S-a pomenit un om vestit,
Fără… coloana vertebrală.
ADI (zîmbind): Ei! Da. Se recunoaşte marca. Personalitatea.
GEO: Şi în sfîrşit să punem punct. Cu o ultimă epigramă dedicată unui avocat:
Acasă a deschis birou
Clienţii vin în roiuri – sute,
Că are faimă în Barou
Doar prin procesele pierdute.
ADI: Bravo! Eşti un maestru. Dar asta-i o provocare. Şi eu stau bine cu memoria. Iată o epigramă intitulată „Magnat financiar”:
Înzestrat cu mînă lungă
E-n prezent miliardar,
Banii nu-i rulează-n pungă
Ci-n… Sistemul lui bancar.
GEO: Deci, nu punem punct. Urmează un catren Revelaţie:
În cursa spre existenţă
Omu-i veşnic acrobat:
Jucînd teatru cu ardenţă
Iar viaţa-i un… Bal Mascat.
ADI: Sper să ies triunfător, cu această epigramă „Actor distribuit în Faust”:
Un spiriduş i-a făcut placu,
Forjîndu-i sufletul în chip şi fel,
Pe veci legat frate cu dracu
A fost un captivant… Mefistofel.
GEO: E bine. Amuzant. Replica mea: Unui regizor:
Explorînd umorul din substrat
De la o spumoasă comedie,
Obţine-n spectacolul montat
O zguduitoare… tragedie.
ADI: Acuma chiar închei. Altfel, confruntarea noastră continuă mult şi bine. Iată o… Confidenţă:
Prezent mereu la cafenele
Ca un boem cu freza sură,
Am cunoscut multe lichele
Şi chiar recent… o secătură.
GEO: Dacă tu ai încheiat cu o confidenţă (Rîde): Eu închei cu o Confesiune:
În viaţă-am întîlnit magiştri
Cu felul meu bonom,
Bancheri, prelaţi, regi şi miniştri,
Dar foarte rar un om.
ADI: Felicitări! Ai învins.
GEO: Nu există! Ai fost mai bun. Mai strălucitor.
ADI: În nici un caz. Mă declar înfrînt. Mai înnebunit cu spiritul dumitale debordant!
GEO: Dar şi dumneata m-ai năucit. Ai punctat necruţător.
ADI: Scorul este egal. Şi echitabil. Am fost în aceeaşi măsură: inspiraţi.
GEO: Fie. Nu insist. E greu de stabilit un rezultat. Numai un juriu, imparţial, ar putea decide. Şi stabili o ierarhie.
ADI: Incontestabil. Sîntem subiectivi. Nu ne putem debarasa ori desprinde de noi înşine.
GEO: Iar eu fiind gazdă, sînt obligat să fiu politicos. Şi să accept orice rezultat.
ADI: Pe cînd eu, sînt musafir. Şi ar c-am fi timpul să mă retrag. Am zăbovit destul. N-aş vrea să abuzez de timpul dumitale. Şi nici de-al meu. Mai avem şi altceva de făcut. Important.
GEO: Evident. Obligaţii. Răspunderi. Întrevederi. Eu la Redacţie. Dumneata la Minister.
ADI: Avem, într-adevăr, numeroase probleme. Şi responsabilităţi. Dar nu mă plîng. Mă descurc. Deoarece am soluţii şi idei.
GEO: Ştiu. Eşti plin de imaginaţie.
ADI: Nu te mai reţin. Poate eşti ocupat cu vreun manuscris nou. Iar eu te sustrag. De la masa de lucru.
GEO: Nu face nimic. Pentru un prieten sînt dispus să renunţ la orice.
ADI: Pa, colega! Ceao! Ne revedem curînd.
GEO: Sper. La revedere!
ADI: Pe săptămîna viitoare. Poate îmi acorzi o rubrică. Şi demarăm o suită de eseuri. Dacă, între timp, nu te-ai răzgîndit.
GEO: Nici vorbă! Ce-am promis, rămîne promis. Îţi rezerv prima pagină. Şi sper într-o colaborare fructoasă. Şi îndelungată.
ADI: Aşijderea. Sînt convins.
GEO: Transmite-i, te rog, salutări, domnului ministru Răzvan Teodorescu. Şi spune-i că-l îmbrăţişez. Şi că aştept textul promis.
ADI: Toată încrederea. Îi transmit. (Iese).(Intră Tibi Mălin).
V
TIBI: Vă salut!
GEO: Cu respect!
TIBI: Sînteţi nedumerit. Observ. Nu mă cunoaşteţi?!
GEO: Din nefericire, nu! Sau, cel puţin, nu-mi amintesc. Cu cine am onoarea?
TIBI: Tibi Mălin. Eu vă cunosc, domnule Ducan! Vă cunosc foarte bine.
GEO: Sînt încîntat, stimate domn! Dar de unde mă cunoaşteţi?
TIBI: De la Editura Minerva. Sînt critic literar. Am făcut cunoştinţă recent. Cu epica şi lirica dumneavoastră. Cu ultimele manuscrise şi apariţii editoriale.
GEO: Domnule dragă, vă referiţi la romanul şi la ultimul volum de versuri? Tocmai aflate în librării?
TIBI: Evident. La aceste, strălucite, lucrări. Şi la opera dumneavoastră, îndeobşte.
GEO: Extraordinar! Nu mă aşteptam. E surprinzător.
TIBI: O fi. Dar nu pentru oricine. Pentru mine, domnule Ducan, e ceva normal. Obişnuit. Intră în statutul profesional. În obligaţii.
GEO: Şi? Ce aveţi de gînd? Ce intenţionaţi?
TIBI: Să vă prezint publicului cititor.
GEO: Cînd?
TIBI: Numaidecît.
GEO: Minunat! Domnule Mălin, iniţiativa dumneavoastră este generoasă! Dar, în ce revistă? Unde intenţionaţi să mă prezentaţi?
TIBI: În „Literatorul”. Ori, eventual, în „România Literară”.
GEO: Şi, de ce nu, în Paradisul Literelor? N-ar fi mai nimerit?
TIBI: O, nicidecum! Dimpotrivă. Ar genera unele comentarii… răuvoitoare. Speculaţii şi persiflări. Deoarece dumneavoastră sînteţi patronul şi editorul Paradisului.
GEO: Foarte bine! Prezentaţi-mă, unde doriţi. Prea puţin mă interesează acest aspect.
TIBI: Tocmai am elaborat un studiu, ştiinţific, privind opera dumneavoastră. Şi m-am gîndit că v-ar putea interesa. Înainte de-a-l încredinţa tiparului.
GEO: Opinia criticii? O, ha! Mă preocupă şi mă interesează enorm! Chiar şi, atunci, cînd sînt contestat. Sau înjurat de unii critici!
TIBI: Nu e cazul dumneavoastră. Sînteţi un artist mare. Şi important. Cu o operă remarcabilă. Dar şi pe mine, domnule Ducan, m-ar interesa ceva! Am şi eu o problemă.
GEO: Ce? Despre ce este vorba? Daţi-i drumul!
TIBI: Un lucru banal şi lipsit de importanţă. Voi reveni mai tîrziu. Nu e momentul acum.
GEO: Cum găsiţi de cuviinţă. Reveniţi oricînd. Dacă-mi stă în putere, vă ajut. Nu refuz nimic. Acord orice ajutor. Spiritual ori material. Necondiţionat.
TIBI: Mulţumesc! Sînteţi tare cumsecade.
GEO: Dar poftim! Ocupaţi loc, domnule Mălin! Simţiţi-vă ca între prieteni! (Ocupă pentru moment loc pe scaun).
TIBI: Referitor la problema mea… sublinez: altădată. Avem timp. Acum consider că ar fi oportun, să vedem cam ce conţine acest studiu. (Arată un dosar).
GEO: Sînt pe recepţie. Poftim!
TIBI (scrutînd nişte hîrtii): Stimaţi cititori, vă prezentăm opera unui artist al cuvîntului: Domnul Geo Ducan. (Pauză).Cu romanul său „Singurul răzvrătit”. Şi, cu volumul de versuri „Orgă şi fluier”, aflate în librării, literatura română cîştigă un poet de excepţie. Şi se îmbogăţeşte cu un romancier de super clasă.
GEO: Să admitem… Mai departe! Vă ascult!
TIBI: Acum vom analiza poezia. Iar apoi – proza scriitorului nostru. Urmînd, într-un studiu viitor, să trecem în revistă publicistica. Şi dramaturgia sa. Penetrate, deja, în coştiinţa publică. Prin valoarea lor intrinsecă.
GEO: Introducerea sună. Conţinutul, vă rog!
TIBI: Lirica lui Geo Ducan, pulverizează tiparele gîndirii comune. Şi ne transportă în sferele unui baroc pictural. Cu desăvîrşire colorat imagistic. Şi pluri-valent. Încărcat de vibraţii insurmentabile. Unde se concentrează, cu o invariabilă energie, într-un sistem metaforic original. Cu sacramentale dimensiuni hiperbolice. De natură transcedentală.
GEO: Fantastic! Sînteţi un inegalabil exeget. Nimeni, pînă-n prezent, n-a pătruns în opera mea. Atît de profund!
TIBI: Am primit o bursă. Temmpus. Şi am aprofundat Estetica în Occident. Tocmai m-am reîntors de la Oxford.
GEO: Se observă. Aveţi stil. Metodă.
TIBI: În Anglia… n-am irosit timpul în zadar. M-am cufundat în studiu şi în meditaţii. Uneori chiar şi pe Cheiurile Tamisei.
GEO: Sînt realmente mulţumit. Continuaţi, domnule Mălin!
TIBI: La Geo Ducan, fiorul liric interfuzionează cu reflexivitatea entropică. Prin conexiunile amplificatoare ale unor fantasmagorii empirice. Iar delirul imagistic se dezintegrează. Dezinvolt. În răbufniri consonantice, deliberat inclementatoare. Operînd logic în spaţii metafizice. Cu o simplitate abstractă, substanţial telurică. Astfel încît metamorfozează universul poetic… în detalii parabolice multidimensionale.
GEO: O clipă! Sînt totalmente cucerit. Dar, oare, cititorii vor înţelege ceva? Vor percepe demersul dumneavoastră critic?
TIBI: Cred că da. E un studiu destul de transparent.
GEO: Mă îndoiesc. Am unele rezerve.
TIBI: Pentru ce?
GEO: Domnule Mălin, studiul dumneavoastră e de-o ţinută prea înaltă. Academică, aş zice.
TIBI: Întocmai. Aţi sesizat perfect. Şi ce-i rău în asta?
GEO: Pentru cititori e necesar ceva mai simplu. O recenzie. Ori o cronică mai pe înţeles. Nu un studiu savant. Nivelul lor intelectual e mai puţin ridicat.
TIBI: Cu regret. Dar nu sînt de aceeaşi părere.
GEO: De ce?
TIBI: Nu ne putem coborî la nivelul ultimului cititor. Astăzi, domnule Ducan, nu mai avem de-a face cu cititorul de-acum 10 sau 15 ani. Nivelul lui intelectual a evoluat. În buzunarul oricărui cititor, se află ascunsă o pană de critic literar.
GEO: Poate. Şi eu sînt impresionat de această evoluţie. Am fost la unele întîlniri cu cititorii. Şi am rămas uimit de acuitatea întrebărilor adresate. Şi de comentariile lor. Pertinente. Despre literatură şi artă. (Pauză). Poftiţi, domnule Mălin! Vă ascult! Reluaţi-vă firul! Şi treceţi la proză, vă rog!
TIBI: Ca şi lirica, proza lui Geo Ducan, se distinge prin vigoare, rezonanţă şi rafinament. Compoziţia descompiră o stilizare exacerbată… Al spaţiului descongestionat. Şi aglutinează detaliile memoraliste. În sfere descriptibile. Aparţinînd unor materialităţi imemoriale. Cultul emigmei păstrează o doză de terifiant. Supralicitat onoric. Prin subtilizarea cheilor mitologice. Cu modificările discrete şi grandilogvente. Caracteristice unei calofilii ispititoare.
GEO: Ajunge! Sînt edificat, domnule Mălin! Şi cucerit deplin.
TIBI: Vai de păcatele mele! Tocmai acum? Urmează punctul culminant!
GEO: O fi urmînd. Dar sînt presat de timp. Studiul dumneavoastră e de largă întindere. Să ascultăm finalul!
TIBI: Păcat! Ar fi fost grozav să mă desfăşor în toată plenitudinea! Nici nu vă imaginaţi ce formulări memorabile aţi pierdut!
GEO: Îmi închipui. Sper să-mi lăsaţi o copie al eseului dumneavoastră. Şi să-l aprofundez. V-aş rămîne îndatorat.
TIBI: Fiţi fără grijă! Vă ofer. Am prevăzut, deja, această eventualitate.
GEO: Mulţumesc! Sînteţi un om inteligent. Iar, pe deasupra, amabil.
TIBI: Închei, atunci, cu o sentinţă concluzivă:
GEO: Vă sînt recunoscător!
TIBI: Cultivînd un limbaj plastic şi abil colorat, fără a ignora neologismul, Geo Ducan este un scriitor autentic, modern, înzestrat, dar încă nu de talia unui geniu. În stare să facă neîntîrziat un salt miraculos în evoluţia sa lirico-epică. Şi să atingă idealul artistic. Scriitorul total. Supradimensionat. Asemenea lui Homer, Shakespihare, Goethe, Eminescu.
GEO: Bravo! Mi s-a oprit respiraţia. Am amuţit.
TIBI: Sper să vă reveniţi.
GEO: Nu sînt prea sigur. Sînt făcut praf.
TIBI: Nu e nimic grav. Se mai întîmplă.
GEO: O mică indiscreţie: Aveţi noţiuni din domeniul boxului? Al sportului cu mănuşi?
TIBI: Relativ. Nu sînt totuşi străin. Dar ce? Ce vă frămîntă?
GEO: Sînt grogghi. Nu mă pot ridica de la podea.
TIBI: De ce? Explicaţi-vă!
GEO: Datorită studiului dumneavoastră. E magnific. Sînteţi un mare exeget. Mă închin.
TIBI: Îl voi publica urgent. Într-o revistă de prestigiu.
GEO: Foarte bine! Sper să mă revanşez în vreun fel.
TIBI: Nimic mai simplu. Aş îndrăzni, atunci, să revin la rugămintea mea… iniţială.
GEO: Lucru banal şi lipsit de importanţă? De la începutul conversaţiei?
TIBI: Exact. La acela. Numai că nu-i chiar aşa. Dimpotrivă. E ceva serios. Şi fundamental pentru mine.
GEO: Spovediţi-vă! De ce ezitaţi? Sînt un creştin ortodox binevoitor. Cucernic şi tolerant.
TIBI: Este vorba despre o rubrică… şi pentru mine… în „Paradisul Literelor”. În această revistă… deosebită. Finanţată şi editată de Domniile voastre.
GEO: O rubrică? Mamma mia! Ce fel de rubrică? Temporară?
TIBI: O, nicidecum, maestre! Doresc o rubrică permanentă. De critica literară şi artistică.
GEO: Cu tot regretul, dragă prietene! Dar în „Paradis” există, deja, două asemenea rubrici! Iar o a treia, tocmai am oferit-o, adineauri, unei personalităţi.
TIBI: Nu cumva domnului ministru Adi Cristescu? M-am întîlnit cu Domnia Sa în stradă. La intrarea în imobil. Şi am schimbat cîteva amabilităţi.
GEO: Întocmai! Excelenţei sale. Domnului ministru Cristescu.
TIBI: Doamne, Dumnezeule! Ce ghinion pe capul meu! Oare, de ce n-am venit, mai devreme?
GEO: Nu pot formula un răspuns. M-aş hazarda. E o chestiune de noroc. Poate chiar de destin.
TIBI: Probabil. Nu ştiu ce să cred.
GEO: În ce mă priveşte, nu pot publica prea multă critică. Ar însemna să schimb profilul revistei. Şi ce ne facem, atunci, cu celelalte genuri? Unde le difuzăm? „Paradisul Literelor” nu are decît 24 de pagini. Mai tîrziu, vom vedea. Şi nu e un secret pentru nimeni. Astăzi se publică mai multă critică decît poezie. Spre a nu mai aminti de proză ori teatru. Şi asta în România, pe tărîmul său mioritic, unde orice muritor e născut poet.
TIBI: Perfect! Dizertaţia dumneavoastră e strălucită. Consideraţi, însă, că veţi rezolva această problemă, dacă nu-mi veţi acorda o rubrică? Sau dacă aţi suprima una ori două din cele existente?
GEO: Domnule Mălin, sînteţi un tip deosebit. N-are rost să mai parlamentăm. Argumentele dumneavoastră sînt evidente. Şi deoarece vă preţuiesc, nu vă pot refuza. Vă ofer un post foarte important. Şi nu de simplu cronicar! Ori de recenzent literar! Vă propun şi vă acord un post de Director. Postul de Director al Editurii Geo Ducan!
TIBI: Vorbiţi serios ?E ceva fantastic!Fulminant!Îmi surîde ideea. V-aţi găsit omul potrivit. Apelînd la serviciile mele. Şi propunîndu-mi acest post. Sînt un manager, prin excelenţă. Înnăscut.
GEO: Acceptaţi, deci?
TIBI: Mai încape discuţie? Numai să nu vă răzgîndiţi. Cum aş putea refuza o asemenea ofertă? Mai cu seamă că directorul meu… de la Minerva… M-a gratulat, recent, cu un avertisment…
GEO: Tocmai pe dumneata?! Pentru ce? Ce s-a întîmplat?
TIBI: Cică sînt un literat abscons, ermetic, incifrat. Şi nu mă înţeleg cititorii.
GEO: Ei! Asta-i bună acum! Cum nu vă înţeleg? Să apelăm, atunci, la literaţii interbelici!? Ori chiar la criticii din perioada anilor 70-80! Şi să vezi la dînşii incifrare! Dumneata eşti un bebeluş pe lîngă ei. Vă înţelege orice licean.
TIBI: Într-adevăr. Asta am susţinut şi eu. Dar fără ecou.
GEO: Deci, ne-am înţeles. Începînd din acest moment, sînteţi directorul Editurii Geo Ducan. Mie ca patron, rezervîndu-mi scaunul de Director General. Şi de preşedinte al Consiliului de Administraţie.
TIBI: Corect. N-am nimic de obiectat.
GEO: V-aş ruga, domnule Mălin, de mîine dimineaţă să intraţi în pîine. Am mai angajat cîţiva redactori. Băieţi tineri. Insruiţi. Vor lucra sub coordonarea dumneavoastră. Vreau să trecem la trebă urgent. Am de gînd să editez cărţi importante. Să lansez colecţii inedite. Valoroase. Inclusiv o colecţie Eminescu. Şi sper să mă bizui pe competenţa şi iniţiativa dumneavoastră… în domeniu.
TIBI: Indiscutabil! Vom face treabă bună. Vă asigur. Salariul sper să fie corespunzător.
GEO: Bineînţeles. Consistent. Nu mai puţin decît salariul unui demnitar de stat. Cu rang de ministru. De ministru plin.
TIBI: Abia aştept să intru în atribuţiuni. Şi să mă bucur de-o remuneraţie… Pe măsură.
GEO: De ce?
TIBI: Vreau şi eu un Lincoln decapotabil?! O vilă în Bucegi? Un elicopter? Un avion… turistic? Particular. Şi, de ce nu, un iaht? La modă acum. În lumea oamenilor înstăriţi?! Hîrburile astea… Dacia. Trabant. Warburg. Din posesia mea acum, nu mai corespund. S-au demodat. Tehnica şi civilizaţia, ca, de altfel, şi nivelul intelectual al cititorului, nu stau pe loc. Se dezvoltă. Evoluiază. Iar pretenţiile cresc. La ce grad material… înalt… au ajuns unii amici, întreprinzători… Implicaţi în afaceri!? S-au îmbogăţit peste noapte. Încît au devenit capitalişti. Oameni respectabili şi oneşti.
GEO: Întocmai. E adevărat. Sper să ne realizăm şi noi.
TIBI: Numaidecît. Maiestre, respectele mele! Nu vă mai reţin. Mîine – dimineaţă, la ora opt, sînt prezent… la Editură. Să-mi preiau postul. Şi fotoliu… Directorial.
GEO: Te rog!
TIBI: Vom obţine succese mari. Fără precedent. În lansarea unor colecţii. Deosebite. Pentru cultura şi civilizaţia acestei ţări.
GEO: Sper. Oferindu-vă acest fotoliu… Nu înseamnă că nu veţi colabora şi la … „Paradisul Literelor”. În special, atunci, cînd unii colaboratori vor devenii indisponibili. Sau cînd vor fi în criză de inspiraţie.
TIBI: Categoric. Vă puteţi bizui pe autoritatea, competenţa şi pe colaborarea mea. O voi face bucuros. A rividdercci, maestre! (Iese).
GEO: Cu bine, domnule Mălin! Şi dragă prietene. Pe mîine dimineaţă. La opt. (Lumina se stinge şi se reaprinde. Intră Nuri.).
VI
NURI (neliniştită): Geo, ce-i cu tine? Trezeşte-te! Ai avut un coşmar.
GEO (ochii mari): Tu?
NURI: Eu. Chiar eu.
GEO: Incredibil. Am visat, Nuri! N-a fost un coşmar. Sigur. A fost un vis… mirific. Captivant. Cu răstimpuri de plonjon în real.
NURI: Nu arăţi bine. Eşti palid. Şi profund agitat. Ai febră.
GEO: Ţi se năzare. Halucinezi. E o impresie doar. O simplă iluzie. Nu am nimic. Sînt sănătos. Şi viguros ca un bivol.
NURI: Nu uita că sînt medic. Şi nu mă poţi duce prea uşor.
GEO: Nici gînd. Ar fi absurd. Mă obsedează altceva. (Pauză). Ce-i cu manuscrisele astea? Fantastic! E de necrezut! Nuri, n-a fost un vis! Înţelegi? A fost aevea. Ceva adevărat. O realitate pură. Şi incontestabilă.
NURI: Ce te face să crezi?
GEO: Iată nişte manuscrise. Mi le-a oferit cineva. Nişte personalităţi. Scriitoriceşti. Iar eu urmează să le public în Paradis.
NURI: Lasă manuscrisele! Ia această pilulă! Te restabileşti numaidecît. (Întinde pilula. Şi un pahar cu apă)
GEO: Fie. Deşi nu găsesc necesar. După confruntarea de ieri, mă surprinde prezenţa ta. Nu ţi se pare?
NURI: Cîtuşi de puţin.
GEO: Am înţeles că vrei să divorţez. Spune-mi: Ai venit pentru lucruri?
NURI: Termină, Geo! Încetează odată! Nu-i momentul acum. Să abordăm acest subiect. Delicat.
GEO: Dar cînd? Cînd îl putem aborda?
NURI: Altădată. Cînd vei fi lucid. Şi cumpătat. Acum ai nevoie de ajutor medical. Iar eu sînt în măsură să ţi-l acord. Te simţi mai bine? Vorbeşte!
GEO: Evident. Sînt într-o formă fizică deosebită. Privitor la ruptura, apărută-n căsnicia noastră, aş vrea să te asigur: Toată acumularea existentă, aici, îţi aparţine.
NURI: Nu, zău! Vorbeşti serios?
GEO: Mai mult decît îţi imaginezi.
NURI: Renunţi şi la bibliotecă?
GEO: Şi. Inclusiv la apartament.
NURIl Dar cărţile? Şi unele lucruri? Sînt ale tale, Geo! Nu mi le pot însuşi.
GEO: De ce? Ai unele rezerve? Eşti interesantă. Pe onoarea mea!
NURI: Le-ai adunat cu atîta trudă! Şi nu concep să te ştiu lipsit de utilitatea lor. Şi, mai ales, deposedat de hrana ta spirituală!
GEO: Voi păstra, totuşi, unele cărţi. Restul bunurilor, nu mă interesează. Faci ce vrei. Îţi aparţin. Eu îmi voi dobîndi altele. Infinit mai uşor.
NURI: Şi ce vei face? Unde vei locui?
GEO: La părinţi, Nuri! La părinţii mei. Plec numaidecît. Voi locui cu ei. Iubita mea mamă. Mă aşteaptă. Cu braţele deschise.
NURI: Condiţiile de confort, la voi, sînt destul de precare. Nu ştiu cum vă veţi descurca!
GEO: Mulţumitor! Ah! Chiar acum mi-a venit o idee. Voi rezolva această problemă… În imobilul tocmai contractat.
NURI: Vorbeşte mai concret. Nu înţeleg.
GEO: Voi amenaja un apartament. La sediul Editurii. Şi al Revistei Paradisul Literelor. Există acolo spaţiu îndestulător. Un întreg etaj. Disponibil. Voi face unele amenajări. Şi transformări constructive. Iar apoi voi procura mobilierul trebuincios.
NURI: Presupun o mobilă stil. Un rococo. Ceva de genul ăsta, nu?
GEO: Bineînţeles. Sau eventual un Ludovic al XIV-lea. Rămîne de stabilit. Am găsit undeva o mobilă florentină. Şi chiar una de-o eleganţă desăvîrşită: Empire.
NURI: Foarte bine! Minunat! Nu eşti un om de plîns. Dimpotrivă. Ai imaginaţie. Disponibilităţi. Te gîndeşti la orice. Inclusiv la viitor. La confort.
GEO: În măsura posibilităţilor. Fac şi eu ce pot. În fond, sînt nevoit. Şi forţat de împrejurări.
NURI: Dar cu cine vei locui acolo? Într-o locuinţă atît de spaţioasă? Şi, deopotrivă, elegantă?
GEO: Singur, Nuri! Singur… cuc.
NURI: Serios? Nu pot să cred.
GEO: Pe legea mea! Nici nu intenţionez să mă recăsătoresc!
NURI: Dar nici eu nu vreau să divorţez. Şi nici n-am venit după lucruri!
GEO: Atunci, pentru ce? Pentru ce ai venit? Mă surprinde!
NURI: Să te văd, Geo! Să te văd! Şi nicidecum pentru altceva!
GEO: La ce bun? Mai are vreo raţiune? Nu mai sîntem împreună.
NURI: Dar nici nu ne-am despărţit. Şi nici nu cred că vom ajunge vreodată aici!
GEO: Pentru ce?
NURI: Pentru că eşti soţul meu. Şi nu concep un alt bărbat în viaţa mea.
GEO: Nici eu nu concep, Nuri, o altă femeie. Tu reprezinţi pentru mine cea mai supremă realizare. Superioară oricărui ideal. Şi aş fi în stare să fac orice pentru tine. Să te ştiu fericită. Şi la adăpost de orice primejdie. De orice animozităţi.
NURI: Chiar orice? Orice obstacol? Orice impediment? Nu exagerezi?
GEO: Absolut, Nuri! Fără discuţie. Pentru tine aş muta şi Piramida lui Kheops din loc, dacă vreodată, întîmplător, mi-ai cere-o! Spre a-ţi demonstra că nu-mi eşti o persoană oarecare.
NURI: Te cred. Sinceritatea ta nu poate fi contestată. Pînă acum, cu mici excepţii, ai fost un bărbat generos. Temerar şi curtenitor. Nu mi-ai refuzat nimic. Niciodată. Mi-ai satisfăcut orice dorinţă. Mai puţin una. O doleanţă, totuşi, importantă. Vitală pentru mine.
GEO: Ştiu la ce te referi. Tocmai am decis să-ţi finanţez Clinica chirurgicală. Atît de dorită. Voi renunţa la unul din obiectivele mele. La Casa editorială. Eventual. Şi voi rămîne numai cu „Paradisul Literelor”. Pentru a-ţi împlini acest vis.
Nuri: Vorbeşti serios? E o surpriză plăcută şi deosebită. Cum n-am trăit nicicînd. Te sărut!
GEO: Şi eu te sărut. Şi te iubesc. Mai presus de orice. Am luat această hotărîre. Irevocabilă. Dar cu o condiţie…
NURI: Vorbeşte! Te ascult!
GEO: Să nu mai cochetezi cu doctorul Dan Valenti.
NURI: Perfect! Dar nici tu să nu mai flirtezi cu poetesa Mona Lujer. Supranumită Gioconda.
GEO: Mă uimeşti! De unde ştii de această relaţie? Sub nici o formă, nu reprezintă un pericol. Şi nici nu-nseamnă ceva important. Seducător. Pentru mine. Pentru persoana mea.
MONA: N-aş crede. Am unele rezerve.
GEO: De ce?
NURI: Am ascultat din camera alăturată, discuţia aprinsă. Înfiripată între voi. Se auzea perfect. Fereastra şi uşa erau întredeschise. Am reţinut cuvintele curtenitoare. Şi m-au intrigat avansurile făcute. Cu atîta poezie, sensibilitate şi romantism. Urmînd să-i faci o vizită. Ca naş literar. Şi, bineînţeles, ca îndrăgostit.
GEO: Copilării! Nu i-am promis nimic sigur. Ea a insistat. Cu o stăruinţă suspectă. Şi chiar agresivă.
NURI: În ce mă priveşte, cochetăria mea cu Valenti, n-a fost decît un joc. Un joc de copii.Total nevinovat şi inofensiv.Individul,fiindu-mi coleg de profesie. Şi de facultate.
GEO: Sper să fie adevărat. Şi să nu existe pericolul unui derapaj extraconjugal.
NURI: În nici un caz. Pe cuvînt! Nici nu te gîndi. Tu ai fost şi eşti unica mea dragoste. N-am cunoscut un alt bărbat. Şi nici nu voi cunoaşte.
GEO: Te cred. Deşi sînt un tip gelos. De mare intensitate. Şi n-aş vrea să cad pradă acestei afecţiuni bolnăvicioase.
NURI: Vai de mine! Asta mi-ar mai lipsi acum! Fii liniştit, iubitule! Nu vei avea motive. Promit!
GEO: Bine! Sînt satisfăcut. Această criză s-a epuizat. Şi sper să nu existe pericolul unei recidive.
NURI: Niciodată! Jur!
GEO: Nu e nevoie. Sinceritatea ta mi-ajunge. Să încheiem discuţia aici. Şi să pregătim valizele.
NURI: Fii mai clar. Şi explicit. Să pregătim valizele? Pentru ce?
GEO: Plecăm în vigiliatură. Într-un turneu turistic… Pentru o lună. Cu o excapadă de 2 săptămîni pe litorar. La Mangalia. Şi 2 săptămîni în Carpaţi. Pe Valea Prahovei. Sinaia. Şi Poiana Braşov.
NURI: Cum, aşa? Deodată? Nu mai înţeleg nimic!
GEO: Nu mi-ai reproşat că nu te scot nicăieri? Şi că te ţin sechestrată în această chilie? Aş vrea să-ţi demonstrez contrariu. Şi că nu sînt insensibil la reproşurile şi dorinţele tale.
NURI: E adevărat. Ţi-am făcut unele reproşuri. Dar nici chiar aşa! Asta se chiamă „desfrîu”! „Vagabondaj”!
GEO: Chemă-se cum s-o chema. Numai să nu zăbovim. Mi-e o foame de viaţă fantastică!
NURI: Să mergem, atunci! Şi să nu întîrziem. Săgeata albastră îşi ia zborul peste o oră şi 30 de minute.
GEO: Să ne grăbim. Impachetăm doar stictul necesar.
NURI: Dar banii? Ce ne facem de bani? Sîntem la strîmtoare. Cu preţurile şi inflaţia asta de-acum vom muri de foame.
GEO: Fii pe pace! Există bani. Berechet. Mi-au intrat în contul bancar 1.200.000 de dolar. Expediaţi de Editura Bantam Books din New York. Reprezentînd drepturile de autor pentru romanul „Îngerul purpuriu”. Lansat pe piaţa americană şi anglofilă. Din Australia şi Marea Britanie.
NURI: Felicitări! În cazul ăsta, n-are rost să renunţi la Casa editorială înfiinţată deja. Poţi continua şi cu acest obiectiv. Odată cu „Paradisul Literelor”. Şi cu demararea lucrărilor pentru clinica medicală.
GEO: Bineînţeles. Vom analiza. Deocamdată să întreprindem acest voiaj. Şi să uităm de lume. Vom discuta îndeajuns. Nu sîntem presaţi de timp
NURI: În nici un chip. Eşti plin de surprize, Geo! De neprevăzut. Te iubesc!
GEO: Şi eu te iubesc, Nuri! Te ador. (Îmbrăţişare. Sărut).
CORTINA
joi, 20 decembrie 2007
Derapaj extraconjugal
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu