Lista neagra

CONSTANTIN CHIFOR



LISTA NEAGRĂ
dramă poliţistă în trei acte


Iaşi 2004 – 2005



PERSONAJELE
în ordinea intrării în scenă






Radu Stoican 21 ani – hamal
Alina Calomfir 19 ani – studentă
Paul Nadoleanu 40 ani – inspector şef în Securitate
George Dragoman 30 ani – comisar şef
Simion Breazu 45 ani – nomenclaturist P.C.R.
Eugen Sfinţescu 48 ani – colonel, prefect poliţie
Elly Iosub 50 ani – fotograf
Mihu Ariton 21 ani – student
Ştefan Prodan 50 ani – tipograf
Toader Otînjac 35 ani – comisar
Igor Baconski 32 ani – ofiţer şi consilier KGB

Un adolescent, un sergent, un gardian, un furier, un doctor, poliţisti.

Acţiunea se petrece la Bucureşti – în miezul veacului XX.



ACTUL ÎNTÎI

Acţiunea se petrece în faţa cortinei de serviciu. În plan lateral, o bancă de grădină publică, sub un stîlp de iluminat. Pe bancă, un tînăr aparent cufundat în lectura unei cărţi. Priveşte discret în jur, precum ar aştepta pe cineva. Din partea opusă apare o fată, care se apropie cu paşi şovăielnici.

ALINA: Nu vă supăraţi… (Semn cu mîna): E liber?
STOICAN: Desigur.
ALINA: Poate aşteptaţi pe cineva. N-aş vrea să deranjez.
STOICAN: Nu aştept pe nimeni. Şi, apoi, chiar dacă aş aştepta, este loc îndestulător.
ALINA: Mulţumesc! (Se aşează pe celălălalt capăt. Îşi aruncă ochii asupra unei cărţi pentru copii, studiindu-l cu privirea, discret. Idem, moment de tatonare, Stoican).
STOICAN: Guvernantă?
ALINA: Eu? Ferit-a sfîntul’! Sînt… lucrătoare… la Regie. Dumneavoastră?
STOICAN: Funcţionar… la Poştă.
ALINA: Sînteţi bucureştian?
STOICAN: Prin adopţiune. Originar sînt din Sălaj.
ALINA: Şi eu am la serviciu o colegă din Sălaj. O cheamă Ludovica Almăjan. O cunoaşteţi?
STOICAN: Nu! Dumneavoastră sînteţi din Bucureşti?
ALINA: Da.
STOICAN: Eram sigur! Şi precis… de pe Podul Grant!
ALINA: Întocmai. Cum de-aţi ghicit?
STOICA: Destul de simplu. După accent.
ALINA: Parcă v-aş cunoaşte. V-am mai văzut undeva.
STOICAN: Şi mie îmi păreţi o figură cunoscută. Dar nu sînt sigur. Şi nici nu-mi amintesc… (Moment de pauză).
ALINA (ca şi cum ar fi în transă): „În acestă noapte cerul nu va fi senin…”
STOICAN (tresărind. Apoi liniştit): „Totuşi luna va răsări la ora opt”.
ALINA (zîmbind): Aşadar, dumneavoastră? Dumneavoastră sunteţi Radu?
STOICAN: Da. Eu sînt… Radu Stoican.
ALINA: Mă bucur. Alina Calomfir, studentă la Artile Plastice.
STOICAN:Sărut-mîna! E o mare plăcere să vă cunosc. Prietenul şi colegul meu de liceu, Mihu Ariton, şi el student la Artile Plastice, mi-o vorbit despre dumneavoastră. Şi mi-a precizat că doriţi să-mi comunicaţi ceva deosebit.
ALINA: Într-adevăr.
STOICAN: Despre ce este vorba? Sînt curios.
ALINA (prudentă, uitîndu-se în jur): Pe data de 20 iunie, anul curent, vor fi arestaţi 500 de oameni. Între aceştia, numele dumneavoastră figurează înscris cu majuscule, în capul unei liste, întocmită de Securitate.
STOICAN (calm, zîmbind): Interesant! Pe ce dată aţi spus?
ALINA: 20 iunie.
STOICAN: Asta înseamnă…
ALINA: Peste două săptămîni. Şi trei zile.
STOICAN: Exact. Dar oare de ce vor fi arestaţi? Nu prea demult au arestat o sumedenie?!
ALINA: Sînt bănuiţi că ar fi duşmani ai poporului. Şi ai vremurilor prezente.
STOICAN: Nu-i exclus! S-ar putea. Dumneavoastră, însă, de unde ştiţi?
ALINA: Cum de unde? Mihu Ariton, nu v-a spus?
STOICAN: Ce să-mi spună? Nu mi-a spus numic!
ALINA: Atunci, domnule Stoican, am să vă spun eu!
STOICAN: Vă ascult.
ALINA (priveşte în jur): Locuiesc în casile inspectorului Nadoleanu…
STOICAN: În casele cui?
ALINA: Inspectorului Paul Nadoleanu, de la Securitate şi Poliţia Capitalei. Dînsul e cumnatul meu.
STOICAN: Nu, zău! Vorbiţi serios?
ALINA: Pe cuvînt! N-am nici un interes să fabulez. Sora mea, Magda Calomfir, e soţia lui.
STOICAN: Asta nu explică multe lucruri. Important consider altceva.
ALINA: De ce? Ce consideraţi a fi important?
STOICAN: Cum aţi aflat de existenţa acestei liste? Şi data cînd vor fi operate arestările?
ALINA: Am aflat cu totul întîmplător.
STOICAN: Cînd?
ALINA: Săptămîna trecută.
STOICAN: Nu înţeleg. Mai concret, vă rog! Şi cu lux de amănunte!
ALINA: Era sîmbătă seara, cînd, întorcîndu-mă acasă de la un spectacol, am rămas mirată de prezenţa unor musafiru, sosiţi la noi, în vizită. Ce se întîmplase? Cumnatul meu fusese, tocmai, promovat în funcţia de inspector şef. Şi îşi sărbătorea cu satisfacţie şi mare pompă numirea. (Lumina se stinge… şi se reaprinde).

TABLOUL 1

O încăpere mobilată cu gust. În mijloc o masă încărcată cu bucate şi băuturi. În jur, Paul Nadoleanu, Eugen Sfinţescu, George Dragoman şi Simion Breazu. În plan îndepărtat, un glasvand pe unde se intră într-un salon, de unde se aude, înnăbuşit, melodia unui tango, eventual Adios Muchachos, de Sanders. În timp ce musafirii dansează, personajele amintite se întreţin în discuţii. Uneori, pe glasvand, ca pe un ecran, apar siluetele unor dansatori.

NADOLEANU (cu paharul în mînă): Să ne fie de bine!
DRAGOMAN (ciocnind): Servus, Paul! Şi la mai mare!
NADOLEANU (către ceilalţi): O sută de ani pace, tovarăşe Breazu! Să trăiţi, domnule colonel – prefect!
BREAZU: Noroc!
SFINŢESCU: Multă fericire!
NADOLEANU: Vivat! Vivat, domnilor!
TOŢI: Vivat!
NADOLEANU: Cît priveşte noua mea funcţie, sper să nu dezamăgesc. Mă voi strădui să fiu la înălţime. Şi să fac faţă oricăror îndatoriri. Cerute fie de Minister, fie de Partidul Comunist.
SFINŢESCU: Sînt sigur. Am toată încrederea, Paul. Uite, vezi? Tocmai de asta te iubesc. Şi te preţuiesc.
BREAZU: Eu unul, însă, mă îndoiesc. Nu sînt chiar aşa de sigur. Am devenit sceptic.
DRAGOMAN: De ce?
NADOLEANU: Care-i situaţia?
BREAZU (indispus): M-am săturat de vorbe şi promisiuni. Nu mă mai conving decît faptele.
SFINŢESCU: Nici o grijă! Fiţi optimist, tovarăşe Breazu! Şi aveţi încredere în noi. În organele poliţieneşti. În curînd, vom avea fapte. Iar atunci o să vă simţiţi bine dispus. Şi în toate apele.
BREAZU (aprins): În curînd, prefectule? În curînd? Cînd o să fie acest în curînd? După ce vor falimenta şantierele de construcţii din ţară? Şi vor îngheţa lucrările Canalului navigabil Dunărea – Marea Neagră?
NADOLEA: În nici un caz. Vom acţiona…
BREAZU: Noi avem nevoie de forţă de muncă. Iar faptele Poliţiei şi ale Securităţii în procurarea acestei forţe, le vrem acum. Cînd ne crapă măseaua. Şi nu cînd, totul, se va duce de rîpă.
SFINŢESCU: Acum nu-i momentul. Aveţi răbdare. Procurarea şi livrarea forţei de muncă, implică un proces anevoios.
BREAZU: Nehotărîrea şi temporizarea voastră o să vă coste. Înseamnă moarte sigură. Ia seama, Sfinţescule! Să nu zici că nu te-am avertizat!
SFINŢESCU: În privinţa asta, dacă e s-o luam aşa, nici capul nu mă doare. Atît timp cît şi tovarăşul Tehoare este mulţumit de activitatea mea! Şi ai oamenilor din subordine!
NADOLEANU (conciliant): Tovarăşe Breazu, domnul colonel are dreptate. Abia au trecut două luni. De cînd v-am livrat, pentru şantierele socialismului, ultimul lot de duşmani ai poporului. Condamnaţi la muncă silnică!
BREAZU: Necesităţile forţei de muncă, subliniez, sînt imense. Şi absolute necesare. Nu reuşiţi să le satisfaceţi decît în mică măsură. Aflaţi, domnilor, că toţi colegii mei din Comitetul Central, sînt nemulţumiţi de activitatea Poliţiei şi Securităţii. Iar, dumneata colonele, spui că nu te doare capul. Mai ales că forţele reacţionare, vor să declanşeze o contra - revoluţie.
SFINŢESCU: Ei, şi? N-au decît! Avem doar la îndemînă Armata sovietică. Şi la nevoie ne va sări în ajutor.
BREAZU: Desigur. Însă e primejdios să se ajungă aici.
NADOLEANU: Nu vă îngrijoraţi! În prezent e linişte, tovarăşe Breazu! Pace şi voie bună. Comisarul şef George Dragoman a liniştit spiritele peste tot.
BREAZU: Ce spui, tu, Paul? Peste tot? Zilnic se produc în Bucureşti tulburări. Eu sînt nemulţumit. Şi profund indignat.
DRAGOMA: Pentru ce? Fiţi mai explicit!
BREAZU: Deoarece trăiţi în suficienţă. În iluzii şi superficialitate. Acţiunile întreprinse pînă acum, sînt aproape egale cu zero. Partidul vrea o activitate intensă. Şi cere de la dumneavoastră un eform maxim. Altfel, mie, Sfinţescule, îmi este foarte uşor să-ţi pun un cui… la şef. La şeful cel mare de tot…
SFINŢESCU (gîtuit de emoţie): Ce vreţi să spuneţi, tovarăşe Breazu? Ce vreţi să spuneţi?
BREAZU: Să-i spun… şi să-i cer şefului să fii trecut pe linie moartă. Pretendenţi la scaun sînt, slavă cerului: gîrlă.
SFINŢESCU (exploziv): Destul, domnule! Ajunge! Nu sînt dispus să ascult insinuările şi ameninţările dumitale la infinit!
BREAZU (fără să-i dea atenţie): Am muncit o viaţă de om, inclusiv în ilegalitate, să ajung în conducerea Partidului Comunist. Iar acum, drept răsplată, pentru travaliu’ şi activitatea mea, reacţiunea incită massele la dezordine. Şi nesupunere!
SFINŢESCU (aparent calm): Tovarăşu Simion Breazu, am şi eu o limită! Şi vă rog să nu mă faceţi să-mi ies din pepeni! (Nervos, ton ridicat): Ştiu eu cînd trebuie să trec la fapte şi cînd nu! Îmi cunosc bine atribuţiunile de serviciu. Gata! Am isprăvit!
BREAZU (zîmbind, căutînd să-l liniştească): Te-ai supărat, mon cher? Vezi să nu faci riduri! Ca militar şi prefect nu-ţi stă bine să fii sensibil. (Rîde).
SFINŢESCU: Da! M-am supărat! Nu-i permit nimănui să-mi vorbească astfel! Nici chiar domnului ministru!
BREAZU (brutal): Mie, însă, va trebui să-mi permiţi! Sînt omul căruia i se permite orice. În ţara asta. Şi căruia nu i se refuză niciodată nimic. Nu uita, Sfinţescule, că ministerul domnului dumitale ministru, este subordonat Partidului Comunist. Aşa, că mie, o să-mi permiţi să-ţi vorbesc cum ştiu. Şi, mai ales, cum vreau. Dar, să trecem peste acest incident şi…
ALINA (intră voioasă): Vă rog să mă scuzaţi! Vi-l răpesc puţin pe domnul inspector şef. (Pauză). Paul, dansezi?
NADOLEAN: O! Deocamdată, nu! Mai tîrziu.
ALINA: Mă refuzi?
NADOLEAN: Sîntem antrenaţi într-o discuţie. Noaptea e lungă. Vom avea timp.
ALINA: Atunci, bine! Bon soir! Iertaţi-mă, domnilor! N-am dorit să conturb…
BREAZU (curtenitor): Tocmai dumneavoastră! O prezenţă atît de agreabilă? Mă simt insultat, domnişoară! Nu deranjaţi cu nimic!
SFINŢESCU (amabil): Poftim! Ocupaţi loc! Isprăvim numaidecît
BREAZU: Sîntem încîntaţi. Ne sălbătăceam aici. Atîţia bărbaţi! Fără o prezenţă feminină!
ALINA: Merci! Sînteţi extrem de simpatici. Şi de manieraţi, dar…
BREAZU (autoritar): Nici un dar. Insist! Aşezaţi-vă! Ocupaţi loc! Paul, un pahar, te rog!
NADOLEANU: Daţi-mi voie, domnilor, să vă prezint pe sora soţiei mele… Prin urmare, pe cumnata mea… Alina. Domnişoara Alina Calomfir, studentă.
BREAZU: Sărut-mînuşiţile! Încîntat, domnişoară! Sper că aţi auzit de numele meu: Simion Breazu. Membru activ în Comitetul Central al Partidului Comunist.
ALINA: Nu mai puţin. De asemenea, şi eu sînt încîntată. Cu tot regretul, domnule! Dar trebuie să vă destăinui, că nu am auzit de numele dumneavoastră! Pînă acum!
BREAZU: E într-un sens explicabil. Tineretul nostru studios, nu prea are ocazia să frecventeze cercurile înalte ale nomenclaturii de partid.
ALINA: Într-adevăr. Nu are timp. Este văduvit de această posibilitate.
NADOLEANU: Domnul colonel Sfinţescu. Prefectul Poliţiei. Şi şeful suprem al Securităţii.
SFINŢESCU: Omagiile mele domnişoară!
ALINA: Bună seara, domnule prefect! Îmi pare bine să-l cunosc pe superiorul cumnatului meu.
SFINŢESCU: Pe cine, Paul? Vă înşelaţi, domnişoară!
ALINA: De ce?
SFINŢESCU: Paul nu este subalternul meu, ci prietenul şi colaboratorul cel mai apropiat!
ALINA: Sînt fericită că Paul se bucură de prietenia şi încrederea dumneavoastră!
NADOLEANU: Domnul comisar şef George Dragoman. Şeful Biroului deţinuţi politici.
SFINŢESCU (zîmbind şi încercînd o glumă): Supranumit de elementele duşmănoase ocîrmuirii „Godzila”. (Toţi hohote de rîs)
DRAGOMAN: Respectele mele, domnişoară! Sărut-mîna!
ALINA (îmbujorată): Sînt bucuroasă, domnule comisar şef, să vă cunosc! Era, de altfel, pentru mine o curiozitate. Am citit multe despre dumneavoastră prin ziar. Anchete, arestări, descinderi şi atîtea altele. Din lectura unor articole, am dedus că lumea interlopă se păzeşte de dumneavoastră, cu multă precauţie
BREAZU: Confundaţi, domnişoară! Domnul şef comisar nu se ocupă de delincvenţii de drept comun. Proveniţi din lumea interlopă!
ALINA: Nu? Dar de cine? Că eu aşa am înţeles?
NADOLEANU: George, draga mea, se ocupă de o altă categorie de delincvenţi şi infractori, infinit mai periculoşi! Este vorba despre burghezia şi moşierimea română, care constituie pentru noi o adevărată problemă.
ALINA: Iar această problemă, Paul, este atît de importantă?
NADOLEANU: Evident.
BREAZU: Este una şi aceeaşi, domnişoară, cu existenţa statului nostru: socialist.
ALINA: Înţeleg. De aceea, domnule şef comisar, sînteţi atît de cunoascut? Şi se face atîta vîlvă, prin ziare, cu numele dumevoastră?
DRAGOMAN: Nu ştiu. Probabil. Adevărul , însă, domnişoară, este că nu sînt cunoscut. Mai curînd sînt respectat şi temut. Este de ajuns, ca reprezentamţii claselor explotatoare, să audă de numele meu. Şi să dispară. Îngroziţi. În cele patru vînturi.
BREAZU: Îmi placi, comisare, îmi placi! Eşti simpatic. Numai că ai început să te lauzi.
DRAGOMAN: Nu mă laud, tovarăşe Breazu! Sînt om serios.
BREAZU: Auzi, Sfinţescule, auzi? Zice că nu se laudă.
SFINŢESCU: Aud, tovarăşe Breazu! Desigur. Dragoman exprimă nişte adevăruri. Iar eu nu mă îndoiesc. (Ciocnesc paharele).
BREAZU: Şi acum domnilor, fiindcă timpul este înaintat (se uită la ceas) şi n-am făcut nici un dans, să revenim la subiect. N-aş vrea s-o reţinem, prea mult, pe domnişoara…
NADOLEANU: Să revenim, tovarăşe Breazu…
DRAGOMAN: Să revenim. Şi să isprăvim odată…
BREAZU: Cu situaţia indivizilor predestinaţi arestării, ce-aţi făcut? Aţi întocmit-o?
SFINŢESCU: Care situaţie? Fiţi mai desluşit.
BREAZU: Prefectule dragă, ai început să mă uimeşti? N-ai primit nici un ordin în direcţia asta?
SFINŢESCU: Vă referiţi la „Lista Neagră”?
BREAZU: Da! La „Lista Neagră”, dacă aşa aţi botezat-o! Ce-aţi făcut cu ea? Aţi definitivat-o?
NADOLEANU: Încă de săptămîna trecută.
BREAZU: Şi nu mai aveţi alţi suspecţi? De adăugat?
SFINŢESCU: Deocamdată, nu!
BREAZU: Precis?
DRAGOMAN: Mai mult ca sigur.
BREAZU: Care este numărul celor înscrişi?
NADOLEANU: 500.
BREAZU: În capăt?
NADOLEANU: Nu. Cu aproximaţie… 500. Cîţiva, totuşi, în plus.
BREAZU: De la ce unităţi şi întreprinderi sînt?
SFINŢESCU: De la mai toate. Şi, cu deosebire, de la instituţiile de cultură, ştiinţă şi învăţămînt.
BREAZU: De la Universitate, cîţi aţi înscris?
NADOLEANU: Vreo 50.
BREAZU: Atît de puţini? De ce n-aţi înregistrat mai mulţi? Acolo sînt foarte multe elemente declasate. Şi ostile politicii partidului.
DRAGOMAN: Într-adevăr.
BREAZU: Pe istoricii Constantin Giurescu, Gheorghe Brăteanu şi pe Petre Panaitescu, i-aţi înscris?
SFINŢESCU: Categoric.
BREAZU: Dar pe filozofii Ion Petovici, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu şi Constantin Rădulescu – Motru?
NADOLEANU: Mai încape discuţie?! Nu ne-a scăpat nimeni! Am pescuit de la toate facultăţile, cîte un număr rezonabil de suspecţi.
DRAGOMAN: Şi nu mai puţin, de la Institutul Politehnic.
BREAZU: Cum aţi procedat cu Clerul greco - catolic? Şi cu cel creştin ortodox? Aţi încondeiat mulţi prelaţi?
SFINŢESCU: Foarte mulţi. În tot cazul, destui.
BREAZU: Pe Monseniorul Vladimir Ghika şi pe Episcopii Emil Hossu şi Alexandru Todea, i-aţi trecut?
NADOLEANU: Bineînţeles. Absolut pe toţi. Şi încă foarte mulţi alţii. Pe care nu-i mai enumerăm. Vă atenţionez însă, că Monseniorul Vladimir Ghika este catolic pur. Şi nicidecum greco – catolic.
BREAZU: Asta nu prezintă importanţă. Toţi trei sînt nişte duşmani, înrăiţi, ai politicii Partidului şi Guvernului nostru democrat.
DRAGOMAN: De bună seamă. Asta-i. De asta nu se îndoieşte nimeni.
BREAZU: La Clerul creştin ortodox, care-i situaţia? Pe cine aţi înscris?
NADOLEANU: Un număr însemnat de preoţi şi călugări. Vi-i remarcăm pe Anton Plămădeală, Vartolomeu Anania, Constantin Galeriu şi pe Ilarion Argatu.
BREAZU: Dar cu mişcarea spirituală „Rugul Aprins”, de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, cum aţi procedat? Aţi nimicit-o? Pe cine urmează să arestaţi?
NADOLEANU: Pe creierul mişcării şi, deopotrivă Cercului… Părintele Daniil Tudor. Ca şi pe preoţii Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc şi tot aşa înainte.
DRAGOMAN: Fără să-i uităm pe poetul Vasile Voiculescu, umanistul Petre Ţuţea şi pe duhovnicul Ilie Cleopa.
BREAZU: Bravo, băieţi! Vă felicit! Înclin să cred că aţi făcut o treabă bună.
SFINŢESCU: Desigur! Ne-am străduit cu toţii.
NADOLEANU: De altfel, nu i-am neglijat nici pe hîrţogarii de la Primăria Capitalei, precum şi pe toţi şoarecii de bibliotecă, de la Academia Română.
DRAGOMAN: În frunte cu Şerban Cioculescu şi cu preşedintele forului Simion Mehedinţ.
BREAZU: Foarte bine! Sînt mulţumit. Totuşi, nu aţi amintit nimic despre oamenii de litere. Din această tagmă, cîţi sînt vizaţi arestării?
NADOLEANU: Dacă reţin bine, cam 10. Între care îi amintesc pe Ion Caraion, Radu Gyr, Dinu Pillat, Nichifor Crainic şi Nicolae Steinhardt.
BREAZU: Zece? Numai zece? De ce n-aţi încondeiat mai mulţi? Neisprăviţii ăştia nu-s cu nimic mai puţin primejdioşi. Decît cei enumeraţi pînă acum. Ba, dimpotrivă! Tîmpesc lumea cu bazaconiile şi negheobiile lor. Numite „opere literare”.
SFINŢESCU: Adevărat. Aveţi dreptate, tovarăşe Breazu! Dar, deocamdat, n-am reuşit să depistăm şi alţii.
BREAZU: Omisiuni?
SFINŢESCU: Ce fel de omisiuni?
BREAZU: De opozanţi şi reacţionari, notorii, înfocaţi, care se bucură de popularitate în sînul masselor.
DRAGOMAN: Nu cred.
BREAZU: Ia să vedem! Pe tipograful – fost mare patron – Ştefan Prodan, l-aţi înscris?
NADOLEANU: Fără discuţie! Nici nu-ncape vorbă!
BREAZU: Dar pe Radu Stoican?
SFINŢESCU: Cine?
BREAZU: Radu Stoican.
SFINŢESCU: Acesta cine-o mai fi? N-am auzit niciodată de el!
BREAZU: Dumneata şeful suprem al Securităţii şi Prefecturii de poliţie, mă întrebi pe mine? Asta-i tîmpenie curată! Toată lumea-l cunoaşte, ca pe-un cal breaz!
SFINŢESCU: Nu pot să ţin minte toate scursurile societăţii!
BREAZU: Ai fi avînd dreptate, dacă zici. Tu, Paul, ai auzit de el?
NADOLEANU: Da. Am auzit. Este un individ periculos. Dar nu l-am văzut niciodată.
DRAGOMAN: Radu Stoican este un muncitor mucos şi neisprăvit. De la Atelierele CFR „Griviţa Roşie”. Se ocupă de acţiuni diversioniste şi sabotaj. A fost student la Facultatea de Drept. Dar în anul II , a fost exmatriculat, deoarece tatăl său, Ioachim Stoican, din Novaci – Dolj este chiabur. Tipul este activ. Foarte popular şi influient. Deosebit de primejdios – într-un cuvânt: indezirabil.
BREAZU: Bravo, comisare! Mulţumesc. În concluzie, domnilor, l-aţi înscris ori nu?
NADOLEANU: D-apoi, cum să nu-l înscriem? Tocmai un asemenea personaj să ne scape? L-am trecut taman în capul Listei! Ba chiar, în plus, l-am încondeiat cu litere mari!
BREAZU: Foarte bine! Ar fi fost o mare eroare să vă scape!
NADOLEANU: Fiţi fără grijă, tovarăşe Breazu! Nu ne scapă…
BREZU: Acum, fiindcă de bine de rău, aţi întocmit această listă… Da’ apropo! Cine a întocmit-o?
NADOLEANU: Eu, personal.
BREAZU: O mai cunoaşte cineva?
NADOLEANU: Nimeni. Absolut. Nici chiar domnul colonel – prefect.
BREAZU: Şi unde o păstrezi?
NADOLEANU: Sub cheie. În seif.
BREAZU: Minunat, Paul. Eşti un băiat inteligent. Şi de mare viitor. Porţile îţi sunt larg deschise… Pentru o strălucită carieră.
NADOLEANU: Să trăiţi, tovarăşe Breazu. Îmi servesc patria. În măsura puterilor mele. (Ciocnesc paharele. Însufleţire).
BREAZU: Ei, şi în sfîrşit, dacă aţi întocmit şi definitivat „Lista Neagră”, cînd urmează să operaţi arestările?
SFINŢESCU: Pe data de 20 iunie… anul curent.
BREAZU: Eşti nebun, domnule? De ce atît de tîrziu? Pînă atunci mai avem aproape o lună!
SFINŢESCU: Din motive strategice.
BREAZU: Ce-nseamnă asta? Nu înţeleg.
SFINŢESCU: Suntem informaţi că în 20 iunie, vor izbucni în cîteva judeţe, din ţară, nişte tulburări ţărăneşti. Contra procesului de colectivizare al agriculturii.
BREAZU: Şi care-i dificultatea?
SFINŢESCU: Nu are nici un rost să dezlănţuim de două ori protestul masselor. O dată – acum. În aceste zile. Dacă am opera arestările. Iar a doua oară – pe 20 iunie, cînd se vor declanşa tulburările. Şi vom proceda la represalii.
BREAZU (entuziasmat): Extraordinar, colonele! Te-ai orientat de minune! Să confirme şi domnişoara Alina, dacă nu este adevărat! Iar eu mă entuziasmez în zadar!
ALINA: Eu ce să spun? Nu mă pricep. Cum consideraţi dumneavoastră! Sunt străină de asemenea chestiuni!
BREAZU: Dacă totul va decurge normal, iar operaţia va fi încununată de succes, îţi promit Sfinţescule, că am să-i cer şefului să te avanseze.
SFINŢESCU: V-aş rămîne profund recunoscător. Aproape toţi colegii mei, tovarăşe Breazu, sînt astăzi generali.
BREAZU: Arestările, unde urmează să le operaţi? Acasă, la domiciliul celor vizaţi? Sau la serviciu?
DRAGOMAN: Acasă. La domiciliu.
ALINA: Scuzele mele, domnilor! Mă retrag. Dumneavoastră aveţi de discutat chestiuni atît de importante! Iar eu, necuviincioasă, stau aici şi vă stînjenesc!
BREAZU: Nu face nimic, domnişoară! Peste cinci minute isprăvim.
SFINŢESCU: Prezenţa dumneavoastră e stimulativă. Ne simţim mai tineri. Şi exuberanţi.
ALINA: Sunteţi drăguţ şi curtenitor, domnule colonel! Mulţumesc! Musafirii se vor fi întrebînd unde sînt gazdele. Şi nu-i politicos să lipsesc prea mult.
NADOLEANU: Bine, Alina! Du-te! Şi ai grijă să nu le lipsească nimic.
ALINA: Au revoir, domnilor! Vă urez, în continuare, discuţii rodnice! Şi petrecere plăcută!
TOŢI (se apleacă): Domnişoară!
BREAZU: Vă mulţumesc pentru cele cîteva clipe înviorătoare. Şi o rugăminte: să-mi acordaţi primul dans.
ALINA: Primul… l-am promis lui Paul. Vi-l acord pe al doilea.
BREAZU: Sărut - mînuşiţele! Vă rămîn recunoscător. (Alina iese). Frumoasă fată! Paul, te invidiez pentru o asemenea cumnată.
SFINŢESCU: Frumoasă… cu adevărat. Şi plină de graţie.
BREAZU: Dac-am reţinut bine, domnişoara Alina este studentă. La ce facultate?
NADOLEANU: Artele Plastice.
BREAZU: Păcat! Trebuia să urmeze Teatru…
NADOLEANU: De ce?
BRAZU: Ar fi devenit o mare actriţă. Şi ar fi fost distribuită numai în roluri de ingenuă.
SFINŢESCU: Cu talentul, cultura şi inteliţenţa ei, sunt sigur: Va străluci şi în Artele Plastice.
BREAZU: De acord, Sfinţescule! De acord. Arestările alea, însă, ziceaţi că le veţi opera la domiciliu?
NADOLEANU: Da, tovarăşe Breazu! La casa omului.
BREAZU: Şi de ce nu la locul de muncă? Nu-i pescuiţi mai uşor?
DRAGOMAN: Nu.
BREAZU: Pentru ce? Care-i explicaţia?
NADOLEANU: Salariaţii se solidarizează cu aceşti indivizi. Iar cînd apare poliţia, îi ajută să se ascundă. Şi, atunci, i-ai de unde nu-s.
DRAGOMAN: Astăzi, tovarăşe Breazu, au ajuns pînă acolo, încît sînt în stare să se se încaiere cu oamenii legii. Pentru orice fleac.
BREAZU: În această situaţie, operaţiunea va fi anevoioasă. Şi de durată.
SFINŢESCU: Nu vă îngrijoraţi! Împreună cu poliţiştii, vom mobiliza trupele înarmate ale Securităţii. Aşa că totul va decurge operativ.
NADOLEANU: În cel mult, cinci - şase ore, totul se va termina.
DRAGOMAN: Greul va începe a doua zi, dimineaţă, cînd vom proceda la întocmirea dosarelor.
BREAZU (mulţumit): Atunci, e-n regulă. N-ar mai fi nimic de adăugat. Vă urez succes!
TOŢI: Să trăiţi! (Închină paharele. Lumina se stinge. Şi apoi se reaprinde)

CORTINA DE SERVICIU

În faţa cortinei: Alina şi Stoican, pe bancă

ALINA: Acum aţi înţeles, domnule Stoican, de unde ştiu toate astea? Presupun că nu vă îndoiţi.
STOICAN: Am înţeles domnişoară! M-aţi convins. (Rămîne pe gînduri).
ALINA: Mi-aş permite, atunci, să vă dau un sfat.
STOICAN: Vă ascult.
ALINA: Data de 20 iunie, să nu vă găsească acasă.
STOICAN: De ce?
ALINA: Să nu vă aresteze. Trăind sub acelaşi acoperămînt, cu inspectorul şef Nadoleanu, am avut ocazia, adeseori, să-l aud povestind la ce chinuri şi torturi sînt supuşi, în Beciurile Securităţii, oamenii arestaţi. Să-l ferească Dumnezeu şi pe puiul de şarpe, să încapă pe mîinile lui George Dragoman. Şeful comisar, supranumit „Godzila”, despre care v-am pomenit. În timpul derulării acestei istorisiri.
STOICAN: Odată şi odată îi va cădea greu la stomac. Vom găsi o cale, de răzbunare. Şi-i vom pregăti un atentat. De toată „frumuseţea”.
ALINA: Pînă atunci, însă, este bine să vă feriţi. Şi să dispăreţi din localitate un timp.
STOICAN: Dar unde să dispar, domnişoară? Unde să mă duc?
ALINA: Oriunde. Să vi se piardă urma. Numai în Bucureşti, nu!
STOICAN: Mulţumesc! (Moment de pauză). Mi-aş îngădui să vă adresez o întrebare.
ALINA: Poftim!
STOICAN: Cum se face, domnişoară, că dumneavoastră, care trăiţi într-o altă lume, comparativ cu societatea mea, să-mi faceţi acest serviciu. Spunîndu-mi ceea ce mi-aţi destăinuit.
ALINA: Nu ştiu ce să răspund. Întrebarea dumneavoastră mi se pare dificilă. Cred că nu stă scris nicăieri, că, dacă trăiesc în lumea comuniştilor, n-aş avea voie să fiu însufleţită de alte sentimente sau idei. Decît aceşti indivizi, care convieţuiesc cu mine aici. Refuz de-a mai trăi în societatea acestor oameni. Şi de-a mai privi nepăsătoare la nedreptăţile ce se petrec în jur. Detest această lume, prost întemeiată, denumită socialistă. Fără un ţel sigur. Şi o perspectivă de viitor. De fapt, numai întîmplarea, capriciile şi înclinaţiile spre lux, ale surorii mele m-au făcut s-o cunosc. Mă simt mult mai atrasă de lumea dumneavoastră. De unde îmi trag şi eu rădăcinile. Decît de actuala mea lume. În minciuna, ifosele şi pretenţiile căreia am început să mă sufoc.
STOICAN: Vă foarte mulţumesc. Sînt satisfăcut. Prietena lui Mihu Ariton, colegul meu de la Sfîntul Sava, nu putea să gîndească altfel. (Se ridică). Sărut-mîna, domnişoară! Şi… La revedere! (Pleacă grăbit).
ALINA: Cu bine, domnule… (şoptit) Radu Stoican!

CORTINA MARE


TABLOUL 2

Un birou redacţional, improvizat, în incita unei tipografii clandestine. În scenă: Stoican, Alina, Ariton şi un adolescent. Pregătesc afişe şi manifeste anticomuniste. La o masă, Ştefan Prodan face corecţiile unei foi volante. Între altele, pe masă se află un sfeşnic, cu mai multe lumînări.

IOSUB (om de pază. Intră grăbit): O limuzină! Am pus-o de mămăligă! Securitatea!
ARITON (privind pe geam): Sîntem descoperiţi! Cineva a trădat!
STOICAN (pregătindu-şi pistolul): Mîna pe arme! (O fixează pe Alina cu privirea): De trădător mă ocup eu, mai tîrziu.
PRODAN (adolescentului): Flăcăule, strînge manuscrisele! Şi treci dincolo!
ARITON (cu pistolul în mînă): Să ne vindem pielea cît mai scump! Altfel, ne-am dus pe copcă…
STOICAN: Ne fac ăştia ciur.
IOSUB (privind pe geam): E numai unul. Un singur copoi… securist.
PRODAN: Curaj! Nu vă alarmaţi!
ARITON: O scoatem uşor la capăt. Bine că nu-s mai mulţi.
PRODAN: Calm, băieţi! Nu vă pierdeţi cu firea! Mai domol. (Se aud bătăi în uşă): Deschideţi-i uşa! Daţi-i voie să intre! Şi lăsaţi-mă pe mine să vorbesc! (Iosub deschide uşa. În prag apare Dragoman, îmbrăcat în uniformă. Priveşte încăperea. Şi cu paşi siguri, înaintează spre Prodan, întinzîndu-i mîna).
DRAGOMAN: Bun noroc, nea Ştefan! Şi bine te-am găsit!
PRODAN: Noroc, domnule comisar şef! Noroc! Şi bine - ai venit!
DRAGOMAN: Spune băieţilor să lase armele! Şi să nu mai zgîndărească trăgaciul. S-ar putea ca unul mai repezit să apese din greşeală. Iar împuşcătura să-l alarmeze pe şofer.
PRODAN: Aţi auzit, băieţi? Radule, un scaun pentru domnul şef comisar! (Descumpănit): Georgică, ce s-a-ntîmplat? Ţi-am spus să nu vii aici! De ce te-ai desconspira? Trebuia să aştepţi ziua de întîlnire, ca să vin eu!
DRAGOMAN: Nea Ştefan, iartă-mă! Dar e de rău!
PRODAN: De ce?
DRAGOMAN: N-am aflat numele oamenilor, urmînd a fi arestaţi… pe 20 iunie. Excluzînd cele 20 sau 25 de nume communicate.
PRODAN: Păi, cum aşa? Doar tu eşti mîna dreaptă a inspectorului şef…
DRAGOMAN: Nadoleanu păstrează „Lista Neagră” sub cheie, în seif, la care nu are nimeni acces.
PRODAN: Iată, dragă Georgică un lucru neprevăzut! Mă gîndeam că o păstrează în vreun sertar al biroului. Şi că se poate ajunge la ea.
DRAGOMAN: O! Nicidecum, nea Ştefan! O păstrează în seiful special. La documente secrete. În ultima perioada, i-am dejucat cîteva planuri de descinderi şi arestări. Din acest motiv, a întocmit singur lista. Şi nici prefectului nu i-o arată.
PRODAN: Prin asta trebuie să înţeleg că Nadoleanu a devenit vigilent. Şi prevăzător.
DRAGOMAN: Dacă aşa socoteşti…
PRODAN: Asta nu-i a bună, Georgică! Înseamnă că peste două zile vor fi arestaţi 500 de oameni. De mari profesori, prelaţi şi intelectuali.
DRAGOMAN: Regret. Dar n-am ce face. Aceasta e situaţia.
ARITON: Bădiţă Ştefan, lămureşte-ne şi pe noi, cine-i dumnealui?
STOICAN: Ne uităm la dumneavoastră, ca viţelul la poartă nouă, şi nu pricepem nimic.
PRODAN: Dumnealui este domnul comisar şef George Dragoman, din Poliţia politică. Cel însărcinat cu privegherea claselor sus - puse. Şi reprimarea lor.
ALINA: Supranumit „Godzila”.
DRAGOMAN: Întocmai! (Se uită la Alina): Dumneavoastră aici? Extraordinar! Dacă mi s-ar fi spus orice despre dumneavoastră, aş fi crezut. Dar să vă găsesc aici, n-aş fi crezut odată cu capul!
ALINA: Viaţa este plină de neprevăzut, domnule Dragoman!
DRAGOMAN: Într-adevăr, domnişoară Alina.
PRODAN: Băieţi, aparenţele uneori înşeală. Trebuie să ştiţi că domnul şef comisar este fiul fostului meu amic şi coleg de militărie, Tudor Dragoman. Trimişi amîndoi, pe front, în Linia întîi, în decursul ultimului război. Din nefericire, Tudor şi-a vărsat sîngele în Munţii Tatra, din Cehoslovacia. Pentru eliberarea acestui stat, de sub călcîiul fascist. Iar eu am fost acela, în braţele căruia şi-a dat duhul. Întîmplarea a făcut ca fiul lui Tudor, să devină comisar şef. Şi cu asta cred că am spus tot. Este limpede, băieţi?
ARITON: De bună seamă, bădiţă Ştefan.
STOICAN: E destul de clar. Şi concludent.
DRAGOMAN: Dacă doreşte cineva să-i istorisesc romanul vieţii mele, o pot face. Dar acum ar fi ceva absurd. Mai sînt 48 de ore, pînă la declanşarea arestărilor. Şi deoarece n-am izbutit să fac nimic pentru oamenii aceştia, n-am mai aşteptat ziua de mîine, de întîlnire cu neica Ştefan! Şi am venit aici, acum. Gîndindu-mă că-l voi găsi singur.
PRODAN: Georgică, poate, totuşi, s-ar mai găsi o soluţie să le aflăm numele. Iar pînă poimîne, în zori, să-i anunţăm. Ar fi un mare păcat: să fie arestaţi.
DRAGOMAN: De acord. Găsiţi soluţia. Vă dau tot concursul. (Se uită la ceas): Timp am. Berechet.
PRODAN: Greu de închipuit. Nu-mi trece nimic prin cap.
STOICAN: Şi cînd te gîndeşti că ştiam de asta, încă, de acum, două săptămîni!
DRAGOMAN: Da! Înţeleg… (Se uită la Alina): Dacă află cumnatul dumneavoastră, domnişoară, nu prea vă văd bine!
ALINA (apropiindu-se de Ariton): Nu-mi este teamă, domnule şef comisar! Are cine mă apăra.
DRAGOMAN: Alături de domnul Mihu Ariton, cred şi eu!
ARITON (iritat şi nedumerit): De unde mă cunoaşteţi, domnule comisar şef?
DRAGOMAN: Cine nu te cunoaşte, domnule Ariton? Unul dintre cei mai străluciţi studenţi, ai Academiei de arte frumoase. Cu o expoziţie, deja, deschisă la sala Dalles. Originar din Moldova. Mai precis din Panciu. Părinţii învăţători… morţi la cutremurul din '40. Mai doriţi şi alte amănunte? Vi le înşir imediat.
ARITON (năucit): Nu! Mulţumesc! Nu ştiam că am fişă la poliţie. Şi, probabil, dosar… la Securitate.
DRAGOMAN: Spre norocul dumneavoastră, nu aveţi nici fişă, nici dosar. Serviciul pe care-l fac, mă obligă să am o memorie bună. Şi să-i cunosc pe toţi oamenii, animaţi de anumite sentimente şi idei. Potrivnice societăţii noastre. (Rumoare. Ghionturi şi şoapte între ceilalţi)
IOSUB: Dacă domnul comisar şef vrea să ne ajute, atunci trebuie să găsim o metodă. Pentru a pune mîna pe „Lista Neagră” (Accent evreiesc. E îmbrăcat fistichiu şi cu lavalieră) Dacă nu, va fi vai şi amar.
DRAGOMAN: Ai dreptate, Elly Iosub! Fotograf din Tîrgul Moşilor. Ar putea fi o mare nenorocire.
IOSUB: Vai de mine! Şi de păcatele mele! Şi pe mine mă cunoaşteţi? N-am crezut că un biet fotograf ca mine, sărac şi vai de capul meu, să aibă o aşa de mare trecere în faţa organelor de securitate!
DRAGOMAN: Oamenii cu gîndurile şi preocupările dumneavoatră sînt cunoscuţi fără voia lor.
IOSUB (ton de glumă): Te pomeneşti că mă cunoaşte şi bancherul anglo - american Rothschild. Am să-i cer împrumut cîteva mii de dolari. Să-mi pot mărita fata. Pe Raşela. (Încearcă să rîdă, dar ceilalţi fiind serioşi, revine la seriozitate).
STOICAN: Imposibil de găsit o metodă. Problema este de nerezolvat. Ca atare trebuie să ne resemnăm. Şi să primim cu pieptul deschis această lovitură.
DRAGOMAN: Nu sînt de acord cu dumneata, Radu Stoican!
STOICAN: Domnule , sînteţi fenomenal! Un adevărat oracol. Nu mă aşteptam…
DRAGOMAN: Să trecem peste biografia dumitale! Nu este timp. Diseară, la ora 8, intru ofiţer de serviciu pe Prefectură. La plecare, aduceţi-mi o trusă de scule.
PRODAN (tresărind): Ce vrei să faci, Georgică? Te-ai gîndit bine?
DRAGOMAN: Voi încerca să forţez uşa seifului.
PRODAN: E o nechibzuinţă. Nu se poate. Ai să compromiţi totul.
DRAGOMAN: Să-i lăsam atunci pe aceşti oameni să fie arestaţi? Nu vreau să am suferinţa lor pe conştiinţă.
PRODAN: Nu te va acuza nimeni. Sîntem datori să acţionăm pentru salvarea acestor năpăstuiţi, numai în măsura în care acest lucru este posibil.
DRAGOMAN: Dar în caz contrar?
PRODAN: Trebuie să ne menţinem calmul. Şi dreapta judecată. Şi să nu recurgem la soluţii pripite. Pentru a ne expune riscurilor. Şi buclucurilor de tot soiul. Noi mai avem nevoie de tine…
DRAGOMAN: Şi atunci, ce să fac, nea Ştefan? Ce să fac?
PRODAN: Fii calm, Georgică! Nu te pripi! Nu-ţi stă, ţie, în fire să te tîngui. Şi să te lamentezi. De dorit ar fi, ca înainte de-a face ceva, referitor la această listă, să te gîndeşti. Şi să analizezi, la rece, riscurile şi urmarile posibile.
DRAGOMAN: Îmi asum eu riscurile.
PRODAN: Dar urmările, repercusiunile asupra noastră, cine şi le asumă?
DRAGOMAN: Asta n-o mai ştiu.
PRODAN: Vezi, Georgică? Vezi? Fii calm, băiatule! Nu te aventura!
ARITON: Aş dori, dacă îmi daţi voie, să spun cîteva cuvinte.
PRODAN: Spune, Mihule! Că nu te opreşte nimeni. Prezenţa ta este apreciată. De noi toţi.
ARITON (retoric): Din discuţiile dumneavoastră, a rezultat că inspectorul şef Nadoleanu, are calităţile unui copoi vigilent. Şi că păstrează „Lista Neagră” sub cheie. În seif.
PRODAN: Exact.
ARITON: Privitor la treaba asta, mie mi-a trăsnit o idee.
PRODAN: Ei, nu mai spune! Chiar aşa?
IOSUB: Cu trăsnăi şi bazaconii, nu se poate deschide seiful!
ARITON: Ba, dimpotrivă! (Se apropie de masă). Puţină răbdare. Şi veţi vedea.
PRODAN: Mihule, mai repede! Ne-ai făcut curioşi!
ARITON: Fiţi atenţi! (Întinde mîna şi ia din sfeşnicul de pe masă un capăt de lumînare. Modelează ceara în vîrful degetelor. Introduce apoi mîna în buzunar şi scoase o cheie. O aplică peste bucata de ceară. Dezlipeşte cheia şi etalează modelul obţinut): Poftim!
DRAGOMAN: Ideea n-ar fi rea. Dar necesită cel puţin un colaborator. Pentru a fi pusă-n practică.
ALINA (radioasă): Ştiu ce am de făcut. În această privinţă vă pot ajuta eu.
DRAGOMAN (zîmbind): Eram sigur, domnişoară, că veţi colabora cu organele de securitate.
ALINA: Dumneavoastră vă place să ironizaţi, domnule Dragoman!
PRODAN (nerăbdător): Cum vei acţiona, domnişoară?
ALINA: Foarte simplu! Cumnatul meu, cum ajunge de la birou acasă, şi asta în fiecare zi, aruncă veriga cu chei pe o masă din hol. Astfel, deduceţi şi dumneavoastră. Pentru mine e ca un joc de copil.
DRAGOMAN (precipitat): Cînd puteţi să aduceţi negativul cheii?
ALINA: Chiar azi. În cursul după - amiezii.
DRAGOMAN: La ce oră?
ALINA: La ora 5.
PRODAN: Bine. Atunci, la ora 5, după - amiază.
ALINA: Voi face mai mult decît imponsibilul.
PRODAN: Cred. Domnişoară, la ora 5 – punct. Iosub va fi în faţa Liceului Lazăr. E un loc aglomerat. Şi întîlnirea nu va fi remarcată. La ora 5 – punct! Nici un minut întîrziere!
ALINA: Domnule Prodan… toată încrederea! (Către Iosub): Moş Iosub, la 5 – fix ne întîlnim la Lazăr!
IOSUB (hîtru): Am înţeles! La 5 – fix ne întîlnim la „Taica Lazăr”!
ALINA: Nu la Talcioc, Moş Iacob! Nu la Talcioc! La Liceul „Gheorghe Lazăr”.
IOSUB: Atunci, bine… Minunat! La liceu. (Pauză) Ce bucurie pe mine! Ce bucurie! Pentru prima oară în viaţă îmi dă randez-vous o fată aşa frumoasă! Păcat că nu sînt cu 25 de ani mai tînăr!
PRODAN: Iosub, după ce ai primit tiparul cheii, cu cea mai mare viteză, mi-l aduci mie. Aici. Cheia o voi meşteri personal. Şi va fi isprăvită înainte de ora 8. Respectiv orele 20.
DRAGOMAN: Dar eu cum intru în posesia ei?
PRODAN: Diseară, la ora 8, înainte de a intra în Prefectură, te vei opri la Chioşcul de ţigări din faţă. Vei cumpăra un pachet de ţigări. Iar la ieşire vei primi cheia din mîna lui Radu Stoican. E clar?
DRAGOMAN: Clar, nea Ştefan.
IOSUB: Asta-i mai clar decît dacă spui „Bună ziua”. Aş zice clar ca lumina zilei.
PRODAN: Te-aş ruga, Georgică, să fii tare atent şi precaut. Aşijderea şi dumneavoastră toţi ceilalţi. Cunoscînd faptul că de felul cum vom acţiona, va depinde succesul. Deci, soarta atîtor oameni, hărăziţi Canalului Dunărea – Marea Neagră. Şi închisorilor: comuniste.
DRAGOMAN: Nici o grijă, nea Ştefan! Mă descurc eu. Numai să am cheia.
IOSUB: Eu nici nu mai vorbesc. Ştiu, cu ochii închişi, ce am de făcut. La ora 5, domnişoară, randez - vous la Lazăr.
ALINA: La 5 – fix, Moş Iosub! 5 – fix.
PRODAN: Acum intervine un lucru tot atît de anevoios. Vei avea timp, Georgică, să copii Lista în întregime?
DRAGOMAN: Nici nu mă gîndesc s-o copii. O iau şi-i bună luată. Anunţaţi apoi oamenii. Şi cu asta, basta! Să-şi ia tălpăşiţa…
PRODAN: Nu, nu! Nu, Georgică, nu! Nu-i bine deloc aşa!
DRAGOMAN: De ce?
PRODAN: Nu este exclus ca Nadoleanu să observe, dimineaţă, dispariţia ei. Şi să ordone numaidecît operarea arestărilor, după o altă Listă. Că doar n-o fi făcut-o într-un singur exemplar!?
DRAGOMAN: Atunci, cum să fac? Nu-mi ajunge o noapte, întreagă, să copii 500 de nume. Cu fel de fel de date. Şi cu adresele respective!
IOSUB: Îmi daţi voie? În capul ăsta, bătrîn şi trăsnit, a clocit pe moment o idee.
PRODAN: S-o ascultăm! Zi-i, Iosub!
IOSUB: Întocmirea unei copii după „Lista Neagră”, nu este o treabă lesnicioasă.
DRAGOMAN: De ce?
IOSUB: Trebuie timp, răbdare şi tutun. Şi multă inspiraţie.
DRAGOMAN (incisiv): Treci la subiect, Elly Iosub! Lasă reclama!
IOSUB (mucalit): Dacă nu faci reclamă, dom'şef, nu cumpără lumea marfă! Zic: avînd în vedere dificultatea operaţiei. Şi condiţiile vitrege în care se va desfăşura, eu socot că lucrul cel mai înţelept, ar fi ca Lista Neagră, să fie fotografiată. Apoi, simplu, ca Bună ziua: Developînd clişeul, obţinem ceea ce se chemă o foto - copie!
PRODAN: Minunat! Foarte bine gîndit! Bravo, Iosub!
IOSUB: Vedeţi? Din aşa cap, aşa idee! Putem să-i spunem genială! Că nu greşim cu nimic. Iar dumneavoastră nu mă lăsaţi să-i fac reclamă!?
DRAGOMAN: În acest caz, îmi trebuie un aparat foto. Şi pînă diseară, n-am cum să-l procur.
IOSUB: Aparat aţi spus? Eu îl am înainte de a avea ideea. Şi pot să vi-l aduc numaidecît!
DRAGOMAN: Elly Iosub, e cu blitz?
IOSUB: Da. Dar ce? Fără blitz nu-i bravissimo?
DRAGOMAN: Nu.
IOSUB: Şi de ce, mă rog?
DRAGOMAN: Aşa. Mi-a venit şi mie o idee. Din senin. Am să-i fac lui nea Ştefan un film să se minuneze de foto - copiile obţinute şi cei mai renumiţi meşteri ai artei fotografice!
PRODAN: Mulţumesc! Diseară la ora 8, Georgică, odată cu cheia, vei primi şi aparatul dorit. Rămîne ca, tu, să-ţi menţii făgăduinţa. Şi să ne uluieşti cu arta şi talentul tău.
DRAGOMAN: Am să mă ţin de cuvînt.
PRODAN: Sînt sigur! Şi nădăjduim că totul va decurge strună.
DRAGOMAN: Planul operaţiei a fost stabilit. Au rămas de fixat ora. Locul şi persoana prin care vă voi restitui aparatul. Şi, bineînţeles, filmul cu „Lista Neagră” fotografiată.
PRODAN: Perfect! Astea au mai rămas! Măi, băiate, gîndeşte-te cum voi acţiona! Chibzuieşte bine timpul trebuincios acţiunii. Şi fiindcă totul este în funcţie de tine, fixează tu, locul şi ora…
DRAGOMAN: Nea Ştefan, voi acţiona în această noapte! La orele 24 fix, cineva să fie în spatele Prefecturii. Acolo unde-i şi bîrlogul Securităţii. Va aştepta un timp. După ce am fotografiat Lista, nu-mi rămîne decît să deschid o fereastră. Şi să-i plasez aparatul.
PRODAN: După cîte-mi amintesc, biroul lui Nadoleanu se află la etaj. Şi n-ar fi exclus ca aparatul să se defecteze, dacă va fi aruncat.
DRAGOMAN: Se vede, nea Ştefan, că n-ai mai avut de-a face de mult cu organele de securitate!
PRODAN: Asta este adevărat. Nu m-au mai hărţuit din 11 iunie 1948, cînd mi-au naţionalizat Tipografia.
DRAGOMAN: În ultimul timp, Prefectura de poliţie, a fost organizată după sistemul KGB - ului sovietic: În Inspectoratul de miliţie şi securitate. Sună cam absurd, nu?
PRODAN: Neîndoios. Sună ca cel împeliţat.
DRAGOMAN: Iar odată cu această restructurare, Nadoleanu şi-a mutat biroul. De la etaj, la parter. Primele două ferestre, mari, cu gratii. Din aripa dreaptă. Orientate spre Cheiul Dîmboviţei. Corespund cu biroul lui.
PRODAN: În cazul acesta, e-n ordine. Nimic împotrivă!
DRAGOMAN: Acum, nea Ştefan, fixează pe cel care va veni la ora 24.
PRODAN: Fiind un lucru delicat şi plin de primejdii, nici nu ştiu la cine să mă gîndesc.
ARITON: Mă duc eu, bădiţă Ştefan!
ALINA: Merg şi eu cu tine, Mihule!
IOSUB: Deşi nu mai sînt tînăr, mai că m-aş duce, eu! Ce zici, Ştefane, eu aş putea face aşa o treabă? Zic zău, dacă nu mă duc! E doar blitz-ul meu!
PRODAN: Nu, Iosub! Dumneata vei rămîne cu mine. Aici. Şi vom developa filmul împreună.
IOSUB: Dar, ce? Parcă după asta nu-l putem developa?
PRODAN: Ba da. Dar treaba asta depăşeşte posibilităţile dumitale.
IOSUB: Vă uitaţi la mine că am pletele ninse? (Către sală): Dumneavoastră, n-aţi văzut, pe gard, la uscat, mai multe piei de miel, decît de oaie? Eu încă mă simt în puteri.
PRODAN: Ascultă-mă, Iosub! Nu te hazarda.
DRAGOMAN: Îmi daţi voie să propun eu?
PRODAN: Chiar te rog!
DRAGOMAN: Propun pe Radu Stoican. Şi iată de ce: La ora 8 îmi va înmîna cheia şi aparatul. Pînă la orele 24 va avea timp să facă o recunoaştere în teren. Să-şi fixeze cele două ferestre. Şi să-şi caute un loc retras, unde poate aştepta. Dar şi să observe, fără să fie observat. Şi fiindcă el este acela care-mi va aduce aparatul, tot prin el vreau să-l înapoiez lui Iosub.
PRODAN: Împărtăşesc acelaşi punct de vedere. Ce zici, Radule? Ai curaj?
STOICAN (hotărît): Nu!
PRODAN (surprins): Nu mă aşteptam…
DRAGOMAN: Nici eu.
PRODAN: Tocmai, tu? Sînt dezamăgit! Mă gîndeam că pentru tine e o simplă bagatelă.
STOICAN: Îmi pare rău. Dar asta-i situaţia. Nu pot.
PRODAN (nedumerit): De ce, Radule? De ce? Ai vreo obligaţie?
STOICAN: Cam aşa ceva. La noapte, cu trenul de Predeal, de la orele 22,30… părăsesc oraşul.
IOSUB: Ce vorbeşti? Hai că mai dat gata! Te pomeneşti că ăia, de la CFR „Griviţa Roşie”, ţi-au dat concediu de odihnă. Şi te trimit forţat la aer!?
STOICAN (supărat): Lasă-mă, Moş Iosub! Nu mă mai tachina şi dumneata! Ştiţi prea bine, doar, că eu figurez taman în capul acestei liste! În Lista Neagră… Şi că…
PRODAN: Aaa! Da! Exact! Uitasem. Iartă-mă c-am stăruit!
IOSUB: Uite la el! Uite la el! Parcă numai dumnealui figurează… Dar cu ceilalţi 499, ce faci? Îi iei pe toţi, cu tine? Te rog, spune-mi, şi mie, să mă duc, să-mi fac bocceluţa! Că merg şi eu … cu voi.
PRODAN (plin de înţelegere): Unde vrei să te duci, Radule?
STOICAN: La sonde. În Prahova, bădiţă Ştefan!
IOSUB: Îţi foarte mulţumesc! La sonde nu merg. Nu-mi prieşte mirosul de gaz.
PRODAN: Îţi urez Drum bun, dragă Radule! Cum ajungi în Prahova să ne dai un semn. Să ştim că te-ai pus la adăpost. Poate că-n urma reuşitei acestei acţiuni, vor mai pleca şi alţi năpăstuiţi acolo.
STOICAN: Ar fi minunat. Să sperăm. Nu m-aş simţi nici eu singur. De îndată ce ajung, nici o grijă. Vă scriu. Şi vă voi ţine la curent, cu toate evenimentele. Nu voi uita pe nimeni. Promit!
DRAGOMAN: Nu-ţi poţi amîna plecarea cu o zi? Sau, cu cîteva ore, măcar, să isprăvim împreună treaba asta?
STOICAN: Cum? Să-mi amîn plecarea?
DRAGOMAN: Da. S-o amîni.
STOICAN (descumpănit): Ştiiu eu? I-am promis inginerului şef că mîine - dimineaţă sînt prezent. Şi nu vreau să creadă că nu-s om de cuvînt.
DRAGOMAN: Nu se va întîmpla nimic, dacă pleci cu trenul următor. Mai devreme sau mai tîrziu, cu cîteva ore, e cam acelaşi lucru. Ce zici? Accepţi?
STOICAN (convins): Rămîn! Fie ce-o fi! Am să mă prezint, eu, bădiţă Ştefan, la orele 24…
TOŢI (îi strîng mîna): Bravo, Radule! Eşti un băiat minunat!
ARITON: Ca o dovadă că ţin la tine, te voi însoţi şi eu.
IOSUB: Dar, ce? Crezi că mie nu-mi face aşa o plăcere, să mă plimb la miezul nopţii pe stradă? Am să vin şi eu cu voi, dacă socotiţi că un bătrînel, ca mine, vă poate fi de vreun folos?!
PRODAN: Iosub, parcă altfel ne-am înţeles? Noi, doi, vom aştepta pe loc. În Tipografie. Şi vom developa filmul. Am spus o dată. N-are rost. Să repet. E lipsit de noimă.
IOSUB: Uite la ei, ce oameni egoişti! Numai dumnealor au voie să se plimbe, pe stradă. Şi prin Cişmigiu, noaptea, pe lună. Iar eu să stau mereu, aici. În duhoarea asta de cerneală tipografică! Parcă naiba m-a pus să învăţ mai multe meserii! Şi să devin ceasornicar (pocneşte din degete), artist fotograf şi grafician! Poţi să mai zici ceva? Mă supun, Ştefane! Mă supun!
PRODAN: Cu asta, cred că am isprăvit. Rămîne aşa cum ai hotărît, tu, Georgică! Te rog, să lucrezi repede. Şi fără urme. Nu uita asta. Neapărat. Vă doresc la toţi noroc! Şi să fie într-un ceas bun!

CORTINA MARE




ACTUL AL DOILEA

TABLOUL 3

La ridicarea cortinei, lumina puternică lasă să se vadă fiecare mobila. Ne aflăm în biroul lui Nadoleanu. Uşă masivă, în stînga, plan II. Fereastră mare, cu gratii, dreapta, plan I. O perdea de mătase acoperă fereastra, iar lateral draperii de catifea. Spre mijloc şi peretele din spate, tronează un birou masiv. În faţă două mici fotolii şi o masă fantezie. Între uşă şi birou, un seif lipit de perete. Între seif şi birou, o măsuţă cu un aparat radio, sistem mobilă. Între uşă şi seif, un alt fotoliu. De asemenea, în stînga, plan I, o masă tip birou şi un scaun. Totul se etalează prin lux.
Deodată uşa se deschide încet, lăsînd să pătrundă un braţ, care alunecă pe perete în căutarea şalterului. O răsucire, şi lumina se stinge. Apoi, uşa se închide, lăsînd să pătrundă o umbră, care, cîteva secunde, va sta lipită de uşă. Brusc, întunericul este străpuns de fascicolul unei lanterne, ce se plimbă pe duşumea. După cîteva oscilaţii, se va opri pe draperii şi se va stinge. Nu se aud paşi, ci numai zgomotul draperiilor trase. Apoi, lanterna se va reaprinde pentru cîteva momente şi va lumina uşa, iar imediat şalterul. Reaprinde lumina. Astfel încît se va remarca fereastra, acoperită de draperii. La uşă, cu mîna pe şalter, Dragoman. Cîteva secunde va clipi din ochi, deoarece lumina îl supără. Blochează yalla. Ascultă, cu urechea lipită de uşă, zgomotul de pe culoar. Scoate, apoi, o batistă şi sterge amprentele de pe yallă şi şaltăr. În mîna stîngă, ţine o servietă şi lanterna. Se apropie de birou şi lasă aceste obieacte. Deschide servieta şi scoate nişte mănuşi chirurgicale, trăgîndu-le pe mîini. Ia lanterna şi o introduce în servietă. Se apropie de seif. Îl cercetează. Nu descoperă nimic. Este într-o stare de derută şi nehotărîre.

DRAGOMAN: Să aibă sonerie de alarmă? Nu-i exclus! Nadoleanu este prea isteţ şi viclean, să-şi lase seiful neasigurat. Atunci… soneria va declanşa la etaj. Şi va atenţiona Garda de intervenţie. Acest lucru nu l-am prevăzut. Aşa încît îmi încurcă toate iţele. Ce să fac în această situaţie? Să acţionez sau nu? Am să încerc totuşi. Pentru fotografiat îmi sînt necesare cîteva secunde. Iar Gărzii, pînă să se dezmeticească, să coboare scările şi să ajungă aici, în orice caz, mai multe. Am tot timpul să acţionez. Să plasez, pe geam, aparatul şi să devin invizibil. (Revine la birou. Scoate din servietă aparatul. Îl armează şi-l încearcă dacă funcţionează. Îl aşază apoi pe birou şi scoate din servietă, cheia. Dar un sentiment de teamă îl zguduie profund. Ca o şoaptă (banda magnetică) se aude: „Ce faci George Dragoman? Un singur gest şi viaţa ta e în pericol. Îţi rămîne familia pe drumuri! Crezi că reacţiunea îţi va ridica statuie? Retrage-te cît mai ai timp. Şi cît n-ai fost descoperit. Nu-ţi juca viaţa pe-o singură carte! Fugi! Fugi cît nu-i prea tîrziu! Nadoleanu te va trimite în faţa Plutonului de execuţie. Pentru pactizare cu burghezia. FUGI!!! (Se întoarce brusc, transfigurat, cu ochii dilataţi şi cu respiraţia şuierătoare şi întretăiată. Asemenea unui somnambul, înaintează spre birou. Mîinile îi tremură nervos. Vrea să abandoneze, dar din eter (banda magnetică) se aude: „Oare în urma acestor arestări, cîte familii vor rămîne dezbinate? Cîţi copii şi mame îndurerate var rămîne fără o bucată de pîine?” „Băieţi, aparenţele uneori înşală. Trebuie să şti că domnul şef comisar este fiul fostului meu amic şi coleg de militărie, Tudor Dragoman. Trimişi amîndoi, pe front, în linia întîi, în decursul ultimului răzoi. Din nefericire, Tudor, şi-a vărsat sîngele în Munţii Tatra, din Cehoslovacia. Pentru eliberarea acestui stat de sub călcîiul fascist. Iar eu am fost acela, în braţele căruia şi-a dat duhul. Întîmplarea a făcut ca fiul lui Tudor să devină comisar şef. Şi cu asta cred că am spus tot. Este limpede, băieţi?” „De bună seamă, bădiţă Ştefan!” „E destul de clar. Şi concludent.” (Ca trezit dintr-un coşmar, Dragoman priveşte în jur. S-a decis. Se îndreaptă spre seif. Introduce cheia în broască, răsucind-o de două ori. Respiră adînc, uşurat, şi zîmbind îşi şterge fruntea de transpiraţie. Priveşte spre uşă. Apoi spre birou. Şi, trăgînd de mîner, uşa se deschide larg. Cu mişcări grăbite, prinde între degete un dosar cu copertă portocalie. Îl deschide. Fotografiază conţinutul. Îl închide şi-l depune la loc. De asemenea, închide cu o lovitură puternică uşa seifului. Răsuceşte şi scoate cheia. Depune cheia şi aparatul în servietă. Se îndreaptă, spre uşă, cu servieta. Deblocheză yalla. Îşi scoate mănuşile şi le depune în servietă. Uşa se dă de perete. În prag apare, cu pistolul în mînă, comisarul Toader Otînjac. Undeva, un ceas bate de miezul nopţii).
OTÎNJAC (surprins, tresărind): Să trăiţi!
DRAGOMAN (gest, cu degetul la buze): Pssst! (Otînjac înaintează. Cercetează încăperea atent. Acelaşi lucru îl face şi Dragoman).
OTÎNJAC: Nimeni, dom’şef!
DRAGOMAN: Nimeni, comisar Otînjac!
OTÎNJAC: S-a declanşat soneria. Garda de intervenţie a fost alarmată. Iar eu, ca şef al ei, am coborît…
DRAGOMAN: Dacă n-aş fi auzit şi eu sunînd, aş fi zis că iar te-ai şpriţuit. Şi că visezi.
OTÎNJAC: Nu visez, dom’şef! Nu visez! Cineva a umblat la seif!
DRAGOMAN: Nu cred. N-am găsit pe nimeni.
OTÎNJAC: Bine, bine, dar soneria de ce s-a declanşat?
DRAGOMAN: Păi, de ce-i sonerie?... Să se mai declanşeze, Otînjac!
OTÎNJAC: Aşa, tam - nesam? Aici nu-i lucru curat!
DRAGOMAN: Ai dreptate… Se simte un miros de aer închis. Ia, deschide fereastra!
OTÎNJAC (se execută): Miroase a ceva înecăcios. Dar dumneavoastră, cînd aţi venit aici?
DRAGOMAN: Cu cîteva secunde înaintea ta.
OTÎNJAC: Şi n-aţi găsit pe nimeni?
DRAGOMAN: Precum vezi!...
OTÎNJAC: Atunci, dumneavoastră… Dumneavoastră, dom’şef!...
DRAGOMAN: Eu? Ce-i cu mine?
OTÎNJAC: Aţi umblat la seif!
DRAGOMAN: Ai căpiat, Otînjac? Dacă astăzi n-ai băut nimic, înseamnă că nu te-ai trezit, încă, din beţia de ieri!
OTÎNJAC: Nu sînt beat, dom’şef! Nu sînt beat! Unde vă este pistolul? Şi ce-i cu această servietă?
DRAGOMAN: Să vezi şi să rîzi, Otînjac! De emoţie, la declanşarea soneriei, am luat servieta, în locul pistolului.
OTÎNJAC: Lăsaţi-o moartă, dom’şef! Nu sînteţi dumneavoastră omul care să vă emoţionaţi. Sau să vă pierdeţi cu firea aşa de uşor!
DRAGOMAN: De data asta, m-am emoţionat. Şi să ştii că m-am pierdut, Otînjacule!
OTÎNJAC: Ce aveţi în servietă?
DRAGOMAN: Mîncare. Ai uitat că sînt Ofiţer de serviciu? Nu pot sta o noapte întreagă nemîncat.
OTÎNJAC: Nu ţine, vraja, dom’şef! Vă cunosc bine. De-aţîţia ani sînt subalternul dumneavoastră. Şi niciodată nu v-am văzut să veniţi cu mîncare la serviciu!
DRAGOMAN: N-ai observat tu!
OTÎNJAC: Daţi-mi voie să controlez!
DRAGOMAN: Să controlezi?! Ce să controlezi?
OTÎNJAC: Servieta!
DRAGOMAN: Cum de-ţi permiţi? Nu ţi se pare că depăşeşti orice limită? A bunului simţ?
OTÎNJAC: Prezenţa dumneavoastră, în biroul domnului Inspector Şef, este suspectă. Altcineva, în afară de dumneavoastră, nu a avut cine umbla la seif!
DRAGOMAN: Măi, Otînjac, tu aiurezi! (Rîde şi se apropie de fereastră)
OTÎNJAC (insistent): Nu aiurez, dom’şef! Sînt întreg la cap. Lăsaţi-mă să controlez servieta… Altfel, mă văd forţat să vă arestez!
DRAGOMAN: Da, Otînjacule, aiurezi! Aiurezi de-a binelea! Sau nu mi-am dat eu seama pînă acum că, avem pe-aici, şi somnambuli? (Priveşte pe fereastră): Uite, afară e lună plină. Şi somnambulii sînt atraşi de fluxul magnetic al lunii. Precum sunt atrase mareele oceanelor. (Rîde)
OTÎNJAC: Nu-i adevărat. Afară plouă şi… Eu nu ştiu despre ce flux vorbiţi! (Îndreptîndu-şi pistolul ameninţător): Vă somez! Predaţi-mi servieta!
DRAGOMAN: Dacă insişti atît, (o aruncă): poftim! Dute şi ia-o din stradă!
OTÎNJAC (se repede la fereastră, strigînd): Care eşti acolo, mă? Nu pune mîna! Lasă servieta! (Trage cîteva focuri). Anafura mamei voastre! Pun eu laba pe voi!
DRAGOMAN (resemnat): Nu te mai frămînta, măi, Otînjac! Servieta, hă, hă!
OTÎNJAC (trage două focuri în Dragoman): O găsesc, eu! N-avea grijă! (Iese din scenă fugind. Din exterior se aude): Gardă – drepţi! La maşini, fuga – marş! Puneţi mîna pe indivizii care fug cu o servietă spre Podul Izvor! Şoferi, cu toată viteza! În urmărirea lor, înainte! (Se aude zgomotul maşinilor plecate în urmărire, pierzîndu-se treptat).
DRAGOMAN: Asta-i s-o crezi, tu! Servieta a încăput pe mîini bune! (Face cîţiva paşi, clătinîndu-se). Plec liniştit… (cu voce stinsă): Nea Ştefan, să nu fi supărat. Atît am putut şi eu să fac. Pentru dumneata. Şi pentru aceşti oameni supuşi represiunilor. (Cade).

CORTINA DE SERVICIU

TABLOUL 4

În plină stradă, o gaură de canal, acoperit cu capacul metalic, bine vizibil. Apar în fugă Alina Calomfir, Radu Stoican şi adolescentul din tabloul 2. Alina plînge, este susţinută de Stoican, în timp ce adolescentul,încheind grupul, se tot uită îndărăt.

ADOLESCENTUL: Mai iute, fraţilor! Mai iute! Ne ajung!
STOICAN: Stop! (Saltă capacul). Pe aici! Repede!
ALINA (plîngînd): Radule, ce-i cu Mihu? Unde-a rămas?
STOICAN: Te-a apărat cu trupul lui. Dacă nu făcea acest gest, mureai dumneata.
ALINA: De ce, Radule? De ce? (Hohote de plîns).
STOICAN: De ce? Nici eu nu ştiu. Aşa li-e sortit unora să moară de tineri.
ALINA: Mai bine mă ucideau şi pe mine! Nu văd de ce aş mai trăi!
STOICAN: Încetează, dragă! Gata, încetează! Ne ajung ăştia. Şi ne curăţă pe toţi.
ADOLESCENTUL:Vin, neicuţă! Vin! Ce facem? Sîntem pierduţi!
STOICAN: Coborîţi!
ADOLESCENTUL: Şi unde ieşim? O să ne rătăcim acum noaptea!
STOICAN: Nu vă temeţi! (Arată servieta). În servietă este o lanternă. (Adolescentul şi Alina coboară. Stoican le aruncă servieta): Mergeţi tot înainte! Veţi ieşi sub Podul Izvor. De acolo, cîteva zeci de metri. Şi sînteţi la Liceul Lazăr. Apoi urmaţi drumul ştiut. Şi după o aruncătură de băţ, iată-vă aţi ajuns la bădiţa Ştefan.
ALINA (din gura canalului): Tu nu cobori?
STOICAN: Trebuie să aşez capacul. Din interior nu poate fi aşezat. Hai, coborîţi! Ăstora, le mai sînt necesare cîteva momente să se înscrie în curbă. Şi să ne ajungă. (Se aude zgomotul maşinilor din ce în ce mai pronuntat).
ALINA: Poate mai există vreo şansă, Radule? Nu te lăsa pe mîinile lor!
STOICAN: Nu mai există. Dar mă descurc, eu! Nu vă-ngrijoraţi! Principalul este să ajungeţi voi, cu servieta.
ALINA: Vom ajunge! Fii încredinţat!
STOICAN: Nu mă-ndoiesc. Pe curînd! (Pune capacul. Aprinde apoi un chibrit, căutînd pe jos, ca şi cum ar fi pierdut ceva. Un scrîşnit al frînelor şi zgomotul se întrerupe. Apare Otîrjac cu cîţiva poliţişti).
OTÎRJAC (cu pistolul în mînă): Stai! Nu te mişca! Mîinile sus! Trag! (Îi luminează faţa cu lanterna). Eşti arestat! Să nu faci o mişcare, că s-a zis cu tine. (Către un poliţist): Sergent!
SERGENTUL: Ordonaţi!
OTÎRJAC: Înşfacă-l! Cătuşele! (Sergentul se conformează, percheziţionîndu-l.)
SERGENTUL: Ordinul a fost executat!
OTÎRJAC: La-i percheziţionat?
SERGENTUL: Da.
OTÎRJAC: Şi?
SERGENTUL: Nu are obiecte asupra lui.
OTÎRJAC: Sub haină, nu are o servietă?
SERGENTUL: Nu!
OTÎRJAC: L-ai percheziţionat bine, blegomanule? Ori ba?
SERGENTUL: Să trăiţi! Pînă la piele, dom’le comisar!
OTÎRJAC (lui Stoican): Unde-i servieta?
STOICAN (cu un aer nevinovat): Care servietă?
OTÎRJAC: Ştii, tu! Răspunde! Rapid! Să n-o faci cu mine pe prostu’, că nu-ţi merge!
STOICAN: Domnule comisar, nu înţeleg nimic, din ce se petrece aici! Îmi puneţi cătuşe, fără să ştiu pentru ce! Iar acum mă întrebaţi despre lucruri ştiute numai de dumneavoastră!
OTÎRJAC: …’mnezeii mă-tii! Te faci că nu ştii? Las’ că ai să-ţi aminteşti tu!
STOICAN: Nu am ce să-mi amintesc. Nu ştiu şi nu cunosc nimic.
OTÎRJAC: Unde-ţi sînt complicii? Au intrat în pămînt? Cînd s-au îndepărtat atît de rapid?
STOICAN: Complicii?! Dar pe ăştia de unde i-aţi mai scos?
OTÎRJAC: Unde-ţi sînt complicii?... Ticălosule!... Că te fac zob!
STOICAN: Îmi face impresia că mă luaţi drept altcineva, domnule comisar! De cînd mă ştiu, nu-mi amintesc să fi avut aşa ceva! Numai infractorii pot avea complici. Dar nu eu… om paşnic şi la locul meu!
OTÎRJAC: Unde sînt indivizii, cu care fugeai?
STOICAN: Aha! Indivizii care fugeau mai înainte?
OTÎRJAC: Ăia! Unde-s?
STOICAN: Au luat-o într-acolo!
OTÎRJAC: Încotro, mă? Încotro? Că-ţi zbor creierii. Şi te trimit pe lumea cealaltă!
STOICAN: La dreapta. Prima stradă la dreapta. Spre Cişmigiu. Mă aflam întîmplător în dreptul lor cînd…
OTÎRJAC: Sergent!
SERGENTUL: Ordonaţi, dom’le comisar!
OTÎRJAC: Ia o maşină şi cîţiva oameni. Şi să mi-i aduceţi din piatră seacă, vii sau morţi! Altfel, vă ia mama dracului pe toţi! Aţi auzit?
SERGENTUL: …’zit! Să trăiţi! Din piatră seacă! (Iese din scenă urmat de 3 – 4 poliţişti).
OTÎRJAC (mefistofelic): Şi ce făceai, pe aici, tinereţe?
STOICAN: Scăpasem o monedă de cinci lei şi-o căutam cu chibritul!
OTÎRJAC: O monedă de cinci lei? Grijania mă-tii de golan! Pe cine crezi, tu, mă, că duci cu zăhărelul? Îţi închipui că sunt chior? Şi nu te-am văzut cum fugeai, cu servieta, care ţi-a fost aruncată, pe fereastră? Nu erai cu încă trei indivizi? Pe unul dintre ei, să ştii, mă, l-am făcut îngeraş!
STOICAN (îşi face cruce): Dumnezeu să-l ierte! Eu am căzut ca musca-n lapte! Treceam pe stradă întîmplător, cînd aţi dezlănţuit focul!
OTÎRJAC: Întîmplător? Ei bine! Vom vedea noi la Poliţie…
STOICAN: Ce să caut eu la Poliţie? Vă rog să-mi luaţi fiarele astea de pe mîini. Şi să-mi daţi drumul… să-mi caut banul. L-am muncit, nu l-am furat, domnule comisar!
OTÎNJAC (fără să-i dea atenţie): O să spui, tu, acolo, adevărul. Am eu metodele mele… Dacă n-ai să-ţi aminteşti şi de ţîţa pe care-ai supt-o! La maică-ta! Catravanghelul mă-tii de borfaş! (Către poliţişti): Umflaţi-l! La dubă cu el! Repede! Urgent şi direct… Beciurile Securităţii!

CORTINA MARE




ACTUL AL TREILEA

TABLOUL 5

Acelaşi decor din actul II, tabloul 3 – biroul lui Nadoleanu – cu deosebirea că în dreapta, planul II, se găsesc o masă şi un scaun, masive, pe speteaza căreia sînt montate, la anumite înălţimi, nişte cătuşe şi chingi din piele. Pe masă, nişte instrumente ciudate de tortură, iar la extremităţi, două cătuşe, fixate de tăblie. La birou, Nadoleanu, răsfoind filele unui dosar. Perdelele şi draperiile sînt trase, iar lumina aprinsă. Deodată, uşa se deschide şi intră Sfinţescu, precipitat.

NADOLEANU (ridicîndu-se): Să trăiţi, domnule colonel!
SFINŢESCU: Ce-ai făcut, Nadolene?
NADOLEANU: Pînă acum nimic! Cercetările sînt în curs.
SFINŢESCU (încruntat): Cum, nimic, omule? Cum, nimic? Mă pistonează Directorul de Cabinet al ministerului, să-i dau rezultatul. Iar, tu, îmi spui nimic? Eu ce raportez acum?
NADOLEANU: Nu ştiu. Găsiţi şi dumneavoastră un pretext! De cîteva zile anchetăm. Dar fără nici un rezultat.
SFINŢESCU: Crezi că mă pot duce în faţa ministrului, cu vorbe goale? A sărit de pe fix. Cînd a auzit că arestările au eşuat!
NADOLEANU: În privinţa arestărilor, faptele au început să se lege.
SFINŢESCU: Ce fire noi ai descoperit?
NADOLEANU (deschizînd un dosar): Domnule colonel, am aici dosarul. Din declaraţiile comisarului Toader Otînjac, rezultă: În noaptea de 19 spre 20 iunie, comisarul şef George Dragoman a fost Ofiţer de serviciu pe unitate. Comisarul Odînjac Toader, era de serviciu ca şef al Gărzii de intervenţie. La ora 24, s-a declanşat soneria de alarmă, de la seiful meu. Coborînd la faţa locului, Odînjac l-a surprins pe Dragoman, cu o servietă. (Pauză). Considerînd prezenţa lui în birou suspectă. Otînjac l-a somat să-i predea servieta. Dragoman a refuzat să se supună, aruncînd-o în stradă. Atunci, Otînjac l-a lichidat cu 2 focuri de revolver.
SFINŢESCU: Asta-i nemaipomenit! Iţele au început, în adevăr, să se dezlege. Dragoman a umblat la seif. Şi a transmis reacţiunii numele celor ce aveau să fie arestaţi.
NADOLEANU: Interesant este că nu lipseşte nici un document. Şi că nu s-au găsit amprente. Dosarul portocaliu cu Lista sînt neatinse.
SFINŢESCU: Vascrisul mamei lui de pungaş! A folosit mănuşi, Nadolene!
NADOLEANU: Probabil, domnule colonel! Altcum, nu-mi explic nici eu!
SFINŢESCU: Şi cu servieta, ce-aţi făcut? Aţi găsit-o?
NADOLEANU: Nici vorbă, de aşa ceva! Să vedeţi! Repezindu-se la fereastră, Otînjac a văzut un grup de 4 indivizi. A deschis focul. Dar era prea tîrziu. Dispăruseră cu ea în noapte. Şi, din nefericire, a nimerit numai unul. Şi pe acela mortal.
SFINŢESCU: Şi, cine-i individul? L-ai identificat?
NADOLEANU: Încă – nu. Asupra lui nu s-a găsit nici un act. Cei de la Morgă mi-au transmis, azi, o fotografie (o arată): Găsită într-un buzunar. Ieri. Înainte de incinerare.
SFINŢESCU: Ai verificat? Nu are cazier?
NADOLEANU: Da. Am verificat. Dar nu are. Nu a fost niciodată în atenţia organelor noastre.
SFINŢESCU: De ceilalţi trei, ştii ceva?
NADOLEANU: Numai de unul… Radu Stoican. A fost arestat de Otînjac în aceeaşi noapte.
SFINŢESCU: Aventurietul ăla de la „Griviţa Roşie”?
NADOLEANU: Acela, domnule colonel! Ceilalţi doi au dispărut cu servieta. În tenebrele nopţii.
SFINŢESCU: Stoican, ce declară?
NADOLEANU: Că nu ştie nimic. Şi că în acel moment trecea pe stradă întîmplător.
SFINŢESCU: Tămîioasa mamei lui de bandit! Şi puşlama ordinară! Scoate untul din el, Nadolene! Nu se poate să nu ştie!
NADOLEANU: Tocmai asta intenţionam, domnule colonel! Să-l strîng puţin în chingi.
SFINŢESCU: Atunci, să-l strîngi. Şi să-l strîngi zdravăn. Este imposibil să nu ştie ceva. Şi să nu fie implicat în această acţiune. (Pauză). Ce mă fac dacă mă convoacă ministrul? Ne facem cu toţii de rîs!
NADOLEANU: Chiar în momentul ăsta, Otînjac stă la o parolă cu el.
SFINŢESCU: Nu mai accept să se bată pasul pe loc. Nadolene, preia, tu, anchetarea lui Stoican. (Sună telefonul).
NADOLEANU: Alo, da! La telefon Inspectorul şef Nadoleanu. Să trăiţi, domnule ministru! Da, este aici. Vi-l dau. (Îi întinde receptorul): Domnule colonel, vă caută domnul ministru!
SFINŢESCU (cazon): Dumnezeii şi anafura Maicii Domnului! Iar? (Slugarnic): Să trăiţi, domnule ministru! La ordinele dumneavoastră colonelul Eugen Sfinţescu, prefectul poliţiei şi comandantul suprem al securităţii! Am înţeles! La orele 17 voi fi prezent în Cabinetul dumneavoastră. Da… da… Vă voi raporta întreaga situaţie. Cercetările sînt într-un stadiu avansat. Să trăiţi! (Întinde receptorul. Nadoleanu îl pune în furcă). Ăsta-i ţicnit de tot, domnule! E capabil să mă trimită în provincie. Pe la Gheboaia, sau pe la mama dracului.
NADOLEANU: Aveţi dreptate, domnule colonel! Şeful nostru suprem, nicicînd n-a fost atît de trăsnit!
SFINŢESCU: Asta numai tîmpitul de Simion Breazu, mi-a făcut-o! Hristoşii şi părinţii cui l-au mai zămislit! (Oficial): Inspector Nadoleanu! Îţi mai acord trei ore! În acest timp, Stoican trebuie să declare tot: Legăturile comisarului şef George Dragoman cu burghezia română. Conţinutul servietei. Şi cauza eşecului arestărilor. Să-mi stabileşti cu exactitate, dacă Dragoman a avut sau nu asemenea legături! Mă tem de o eroare. Omul părea foarte devotat regimului comunist. Te priveşte! Faci cum ştii! Dar pe acest individ îl vreau viu! N-am ce face cu el mort. De viaţa lui răspunzi cu funcţia dumitale, Inspector Nadoleanu! Ne-am înţeles?
NADOLEANU: Să trăiţi! E destul de clar.
SFINŢESCU: Bună ziua! (Iese).
NADOLEANU: Să trăiţi! (Rămîne imobil. Apoi se uită la ceas). Trei ore? În trei ore să rezolv ceea ce alţii nu au rezolvat în cîteva zile? (Rîde. Îi vin idei). Ei bine! În trei ceasuri, ori îmi dau demisia, ori… (Sună. Apare un gardian în uşă): Să vină la mine Comisarul Otînjac!
GARDIANUL: Să trăiţi! Am înţeles! (Iese)
NADOLEANU (plimbîndu-se): Totul depinde de starea lui psihologică…
OTÎNJAC (în uşă): Să trăiţi! La ordinul dumneavoastră, dom’şef!
NADOLEANU: Cum e, comisare?
OTÎNJAC: Am venit la ordin.
NADOLEANU: Crezi că te-am chemat pentru că-mi era dor?
OTÎNJAC: Dom’şef!...
NADOLEANU: Lasă tîmpeniile! La ce rezultat ai ajuns cu Stoican?
OTÎNJAC: La nici unul, dom’şef! Nu vrea să ciripească… de loc.
NADOLEANU: Cine mă-ta te-a făcut comisar, boule!? Şi vită încălţată!
OTÎNJAC: Dumneavoastră, dom’şef! Să trăiţi!
NADOLEANU: De atîta timp te învăţ cum să procedezi. Şi încă tot nu ţi-a intrat în cap? În căpăţîna aia seacă?
OTÎNJAC: Dom’şef, la început am procedat cu mănuşi, cum mi-aţi poruncit. Dar individul, nu şi nu. Ba mi-a rîs şi-n nas!
NADOLEANU: Meritai şi să te scuipe, Otînjac! Ţi-am ordonat să lucrezi psihologic! Politicos. Şi cu multă fineţe. De ce n-ai făcut-o?
OTÎNJAC: Nu cunosc această metodă. Am folosit metodele vechi, dom’şef. Eu cred în ele mai mult decît în pisi… pisi… ologia dumneavoastră. Să trăiţi! (Pauză). L-am atins la tălpi – nimic! I-am pus ouă fierbinţi, sub braţ… tot nimic! L-am pus la curent electric… A urlat cît la ţinut gura. Dar tot n-a mărturisit… Ce-mi ordonaţi?
NADOLEANU (îngîndurat, apoi spontan): Coboară la beci! Şi adu-mi-l aici pe Stoican!
OTÎNJAC Să vi-l aduc aici pe Stoican?!
NADOLEANU: Numaidecît!
OTÎNJAC: Cu neputinţă! Nu poate merge!
NADOLEANU (ţipă): Mişcă! Executarea!
OTÎNJAC: Să trăiţi! (Iese cu spatele. Nadoleanu sună).
GARDIANUL (în uşă): Ordonaţi, dom’le inspector!
NADOLEANU: Trimite la mine furierul!
GARDIANUL: Am înţeles! (Iese).
NADOLEANU (plimbîdu-se): Acum, între noi, doi, Stoicane! Chiar dacă ai fi înzestrat cu nervi de oţel. Dar tot vor ceda în faţa metodei şi voinţei mele!
FURIERUL (în uşă): Să trăiţi, domnule inspector!
NADOLEANU: Ai venit? Ia loc! Şi fii gata de scris. Voi ancheta un caz. Să nu-ţi scape un cuvînt, din cele ce va declara individul. Altminteri, e vai şi amar: O să-ţi plîngă şi deţinuţii ăştia de milă! Ai înţeles?
FURIERUL: …’ţeles, să trăiţi! Nici-o grijă, d-le inspector! Îmi cunosc meseria. (Se aşază la masă. Uşa se deschide. Intră Stoican, susţinut de Otînjac şi gardian. Are cămaşa zdrenţuită şi înroşită de sînge. Pantalonii suflecaţi, lasă să se vadă picioarele învineţite. Un ochi tumefiat. Părul năclăit, dat în părţi).
OTÎNJAC: L-am adus, dom’şef!
NADOLEANU: Ce-ai făcut din el, nenorocitule! Dă-ţi o palmă, singur! Te trimit la Procuratura militară. Pentru tratament inuman. Aplicat deţinuţilor.
OTÎNJAC: Să trăiţi! Mi-am dat două palme, dom’şef! Dar metoda pisi… pisi… ologică, cum o denumiţi dumneavoastră, nu prinde la asemenea indivizi!
NADOLEANU: Ajutaţi-l să se aşeze! (Îl aşază pe fotoliul de lîngă uşă). Ieşiţi afară! Marş! Să nu vă mai văd în faţa ochilor! (Ies. Nadoleanu se apropie): Oricine ai fi, domnule, dezaprob comportarea brutală a celor care te-au anchetat. Pînă-n prezent. Acum te afli în biroul meu. Nu te teme. Nu ţi se va întîmpla nimic.
STOICAN (aer de indiferenţă): Nu mă mai tem. Mai rău decît atîta, mintea omenească nu-şi poate imagina.
NADOLEANU: Sunt inspectorul şef Nadoleanu. Ai aflat probabil de la dumnealor. La cine ai fost adus.
STOICAN: Da. Mi s-a spus. Mă bucură că am ajuns în faţa unui om. (Pauză): A unui om cumsecate. Şi înţelept. Pînă acum m-au anchetat nişte bestii. Nişte creiere optuze. Altfel, nu ştiu cum să-i calific.
NADOLEANU: Fii liniştit! Vom avea, numai noi, doi, o mică discuţie.
STOICAN: Nu ştiu ce subiect veţi aborda, domnule inspector. Eu nu am urmat şcoli prea înalte. Şi nici n-am absolvit o facultate.
NADOLEANU: N-are importanţă. Sper să ne înţelegem. Îţi voi pune cîteva întrebări foarte simple. Dar la care va trebui să răspunzi cu toată sinceritatea.
STOICAN: Depinde şi de întrebări, domnule inspector! Nu?
NADOLEANU: Cîteva întrebări referitoare la identitatea şi activitatea dumitale.
STOICAN: Şi după aceasta, ce urmează?
NADOLEANU: Nimic. Atîta tot. Vei fi pus în libertate.
STOICAN: Pentru un lucru atît de neînsemnat, am fost adus aici?
NADOLEANU: Da. Vreau să te cunosc. De cîteva zile zaci în beciurile Securităţii. Iar eu nu ştiu nimic. Abia acum mi s-a raportat. Şi vreau să repar această eroare săvîrşită cu dumneata.
STOICAN: Sper ca cele auzite să fie adevărate.
NADOLEANU (zîmbind): Eşti formidabil, tinere! Crezi că un inspector şef, din securitatea statului, ar debita minciuni!? În prezenţa unui om, ca dumneata? Îmi pare rău!
STOICAN: „Scopul scuză mijloacele”, a spus cîndva Machiavelli…
NADOLEANU: Nu cunosc persoana. Sau mai curînd mi-o amintesc vag.
STOICAN: Ar fi şi imposibil. N-a trăit în ţara noastră. Şi nici în aceste vremuri. A trăit în secolul al XVI-lea. Şi a fost cel mai mare intrigant politic, de la Curtea Papei Alexandro Borgia.
NADOLEANU: Interesant! Da’ de unde ştii chestiile astea… istorice, ca să zic aşa?
STOICAN: Din lectură particulară, domnule!
NADOLEANU: Cum s-ar spune, îţi place să citeşti…
STOICAN: Da.
NADOLEANU: Foarte frumos! Citeşti mult?
STOICAN: Enorm. Şi tot ce-mi cade-n mînă. N-am preferinţe.
NADOLEANU: Dar cărţi din alea cu conţinut anti – comunist, citeşti?
STOICAN: Sînt şi din astea?
NADOLEANU: Nu ştiu.
STOICAN: Atunci, de ce mă-ntrebaţi?
NADOLEANU: Aşa… Să ne cunoaştem. Şi să-mi fac o părere, cît mai realistă despre dumneata.
STOICAN: Aparenţele uneori înşală, domnule inspector! Îmi spunea odată un strălucit profesor.
NADOLEANU: Ei bine! Eu nu cred că aparenţele să mă înşele asupra dumitale!
STOICAN: Nici eu. La prima vedere. Nu cred să mă înşel asupra dumneavoastră!
NADOLEANU (rîzînd): Serios? Extraordinar! Domnule, dar cu dumneata se pot întreţine discuţii interesante! Eşti, cumva, filozof?
STOICAN: Nici pomeneală! V-am spus că nu am prea multă şcoală.
NADOLEANU: Da. Îmi amintesc. Perfect! Şi care este părerea dumitale despre mine?
STOICAN: N-are rost, domnule inspector! Ne pierdem vremea. Şi vorba englezului: „Time is money”
NADOLEANU: Te pomeneşti că eşti poliglot?! Iar eu habar nu am? De personalitatea dumitale!
STOICAN: O! Nu, domnule inspector! Curent, nu vorbesc decît … 3 limbi
NADOLEANU: Felicitări! Mă, aflu, deci, în faţa unui … cineva! A unui om instruit.
STOICAN: Depinde. Cum doriţi s-o luaţi.
NADOLEANU: Mă bucur. N-am anchetat demult o asemenea personalitate. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare: Era vorba de părerea dumitale, despre subsemnatul.
STOICAN: Dacă ţineţi, cu tot dinadinsul. Am să încerc…
NADOLEANU: Te rog! Chiar insist!
STOICAN: Cred că sînteţi un anchetator subtil. Şi dibaci. Dar plin de sine. Şi răutate.
NADOLEANU (în hohote): Bravo! Formidabil! Îmi place că eşti sincer. (Aprinde o ţigară. Întinde tabachera): Fumezi?
STOICAN: Nu.
NADOLEANU: Am să apreciez în timpul discuţiei noastre, sinceritatea dumitale! Această calitate, a devenit în ziua de astăzi, un lucru rar. De neconceput.
STOICAN: Aş vrea să-mi dovediţi, în continuare, că m-am înşelat. Şi că nu sînteţi înfumurat şi răutăcios.
NADOLEANU: Faţă de indivizii certaţi cu Legea, care în timpul anchetelor penale, dau dovadă de încăpăţînare şi nu vor să răspundă deschis la întrebări, nici pe departe nu sînt ceea ce crezi.
STOICAN: Dar ce? Ce sînteţi, domnule inspector, într-un asemenea caz?
NADOLEANU: O fiară dezlănţuită, sau dacă vrei, un monstru! Asta sînt! Mînia şi brutalitatea mea nu cunosc limite.
STOICAN: Atunci, nu vă deosebiţi cu nimic de anchetatorii mei de pînă acum! Semănaţi leit.
NADOLEANU: Cîtuşi de puţin. Dînşii sînt nişte mieluşei pe lîngă mine. Aşa că atenţie, tinere!
STOICAN: E o ameninţare?
NADOLEANU: Ooo, nicidecum! E doar un … avertisment!
STOICAN: Voi ţine cont, domnule inspector!
NADOLEANU: Foarte bine! Vino, te rog, pe acest scaun. Vrei să te ajut?
STOICAN: Nu, mulţumesc! Voi face un efort. Această încercare mă va ajuta să-mi controlez voinţa. Şi puterea de rezistenţă. (Se ridică încet. Cu paşi nesiguri vine pe un fotoliu din faţa biroului. Nadoleanu îl priveşte compătimitor).
NADOLEANU: Acum a venit şi rîndul primelor întrebări.
STOICAN: Aştept, domnule inspector! (Se apleacă, frecîndu-şi picioarele).
NADOLEANU (ton oficial, devenind treptat sever): Cum te chiamă? Numele şi prenumele!
STOICAN (revine, înseninat): Aţi schimbat tonul, domnule inspector?
NADOLEANU: Gura! Numele şi prenumele!
STOICAN: Discuţia devine interesantă prin însăşi tonalitatea ei! Mă numesc Stoican Radu.
NADOLEANU: Numele părinţilor?
STOICAN: Tata: Stoican Ioachim. Mama: Stoican Zamfira. Agricultori.
NADOLEANU: Locul şi data naşterii!
STOICAN: 15 mai 1928, în comuna Novaci, judeţul Gorj.
NADOLEANU: Studii?
STOICAN: Cei 7 ani de - acasă şi Şcoala vieţii.
NADOLEANU: Mai precis!
STOICAN: Liceul teoretic. Iar pe-deasupra… autodidact.
NADOLEANU: Domiciliul stabil?
STOICAN: Bucureşti, strada Labirint nr. 13.
NADOLEANU: De cînd locuieşti în Capitală?
STOICAN: Din 1935, cînd am început studiul Abecedarului.
NADOLEANU: După absolvirea liceului, ce-ai făcut?
STOICAN: Am dat examen la Facultatea de Drept. Şi am intrat printre primii.
NADOLEANU: În ce an de studii eşti?
STOICAN: În nici unul. În anul II, am fost exmatriculat.
NADOLEANU: De ce?
STOICAN: Deoarece părinţii mei sînt chiaburi. Deţin în Novaci – Gorj, 50 de pogoane de pămînt.
NADOLEANU: Asta-i foarte grav. Utilizează forţă de muncă ţărănească. Şi cultivă astfel, exploatarea omului de către om.
STOICAN: Absolut de loc. Au predat pămîntul la Gospodăria Colectivă.
NADOLEANU: Acum ce hram porţi? Cu ce te îndeletniceşti?
STOICAN: Sînt hamal la Atelierele CFR „Griviţa Roşie”.
NADOLEANU: De cînd?
STOICAN: Din 1948, cînd m-au zburat, afară, din facultate.
NADOLEANU (rar şi răspicat): Ce ştii să-mi spui, despre acţiunea din noaptea de 19 spre 20 iunie?
STOICAN: Ce ştiu să vă spun, domnule inspector?
NADOLEANU: Perfect. Şi cine a participat la înfăptuirea ei?
STOICAN: Eu nu sînt Mafalda! N-am de unde să ştiu!
NADOLEANU: Ascultă, tinere! Nu mă face să te trezesc la realitate. Şi să-ţi amintesc în faţa cui te afli.
STOICAN: Nu am nici un amestec, domnule inspector! Şi nici nu-i cunosc pe indivizii implicaţi. Treceam pe stradă întîmplător… atunci.
NADOLEANU: Şi nu ştii cine a luat servieta? Şi unde se găseşte în prezent?
STOICAN: Bineînţeles.
NADOLEANU: Credeam că de la un nefumător, cum eşti, care are, în schimb, chibrituri, pentru a căuta o monedă în plină stradă, voi afla ceva.
STOICAN: Nu ştiu nimic, domnule inspector! Pe cuvînt!
NADOLEANU: Chiar nimic? Îmi pare rău! Înseamnă că mă consideri un prost. Şi mă obligi să recurg la alte mijloace, argumente şi procedee. Pentru a te determina să vorbeşti.
STOICAN: E-n zadar. Habar nu am. Dacă ţineţi morţiş, pot să vă spun aceleaşi lucruri, spuse şi celorlalţi anchetatori.
NADOLEANU: Altceva! Altceva, nou! Şi repede că timpul zboară!
STOICAN: Nu cunosc!
NADOLEANU: Şi nici nu ai nimic de adăugat?
STOICAN: Nu! Sînt un om cinstit. Şi curat ca lacrima.
NADOLEANU: Nu există asemenea oameni. Toţi indivizii din lume, Stoican, sînt plini de păcate. Dacă i-am supune, rînd pe rînd, unui aparat special de radiografiere a păcatelor şi nelegiuirilor săvîrşite, am constata – uluiţi – că şi cel mai nevinovat muritor are sufletul negru.
STOICAN: Radiografia cugetului meu ar ieşi albă.
NADOLEANU: Ba impregnată de propagandă anticomunistă. Te cunosc, Stoicane! Te cunosc foarte bine! Eşti un reacţionar notoriu!
STOICAN: Cu atît mai mult, domnule inspector! Vă daţi seama… Mare lucru nu veţi obţine de la mine.
NADOLEANU: Nu-ţi face iluzii. Răbdare. Vom vedea. Spune-mi, atunci, şi mie ceea ce ai declarat celorlalţi anchetatori. Ascult!
STOICAN: Pe data de 19 iunie, mă întorceam acasă de la serviciu, la o oră mai tîrzie ca de obicei. Era o vreme ploioasă. Dinspre Miază-zi, adia un vînticel răcoros. Cerul se brăzdase de nori fumurii. Iar din depărtare, răsunau, periodic, ecourile unor descărcări electrice.
NADOLEANU (ţipînd): Ajunge! Grijania ta de golan! Faci literatură cu mine, mă?
STOICAN: Nici nu m-am gîndit…
NADOLEANU: Mie să-mi spui, precis, ora cînd te întorceai de la serviciu!
STOICAN: Era destul de tîrziu. Se înnoptase demult. Să tot fi fost 11 jumătate. Dacă nu chiar 12, fără vreun sfert.
NADOLEANU: Nu! Erau orele 24! 24 fix!
STOICAN: Posibil. Eu nu am ceas. Şi nu aveam cum să ştiu cu precizie, cît era ora în acel moment.
NADOLEANU: Faţă de orele 24, cînt a fost întreprinsă acţiunea, nu ti se pare că trecerea ta tocmai acum, prin dreptul Prefectuarii, e cam suspectă?
STOICAN: Nu! Este vorba despre o coincidenţă.
NADOLEANU: O coincidenţă? Simt că înnebunesc! Joci teatru, Stoicane!
STOICAN: Da! O coincidenţă, pur şi simplu! Şi atîta tot!
NADOLEANU: Spune-mi, ai luat în viaţa ta şi lecţii de actorie? Am prea multă experienţă şă te cred. Eşti un actor de duzină. Şi joci prost!
STOICAN: Dacă vă spun, domnule inspector! Îmi pare rău că nu vreţi să mă credeţi.
NADOLEANU: Rămîne de văzut…
STOICAN: Eu ştiu ce vorabesc.
NADOLEANU: Potrivit celor declarate, lucrezi la Atelierele CFR „Griviţa Roşie”…
STOICAN: Într-adevăr.
NADOLEANU: În ce program de lucru te încadrezi?
STOICAN: 12 ore serviciu. Şi tot atîtea din 24 – liber.
NADOLEANU: Mai precis! Nu înţeleg.
STOICAN: De la 6 dimineaţa, la orele 6 seara. Dar asta numai pe hîrtie. În situaţia fericită, cînd se respectă programul de 12 ore. Că cel de 8 a fost de mult abandonat. Adeseori, la Griviţa, se lucrează cîte 14, ba chiar şi 16 ore pe zi! Pentru îndeplinirea Planului de stat. Rămas acum în urmă.
NADOLEANU: În ziua de 19 iuniem ai lucrat în programul de 12 ore? La ce oră ai ieşit din serviciu?
STOICAN: Nu-mi amintesc! Zilele astea am fost supus unui tratament demn de vremurile Inchiziţiei spaniole. Să-mi adun gîndurile.
NADOLEANU: Adunăţi-le! Aştept! (Mică pauză) Gata! Răspunde!
STOICAN: Programul zilei de 19 iunie, nu a suferit modificări. Am ieşit din serviciu la ora 6, seara.
NADOLEANU (uimit. Apoi explozie de bucurie): Formidabil! Foarte bine, Stoicane! Şi cît timp îţi este necesar să ajungi, de la „Griviţa Roşie”, acasă?
STOICAN: Nici mai mult, nici mai puţin – două ore.
NADOLEANU: Atît de mult? Pînă în strada Labirind, unde locuieşti?
STOICAN: Merg pe jos. (Pauză) Cu tramvaiul, foarte rar.
NADOLEANU: De ce?
STOICAN: Nu-mi permit luxul! Salariul, obţinut, abia-mi ajunge să mănînc. Să-mi mai cumpăr o haină, sau să închiriez o odaie, mai ca lumea, nici pomeneală!
NADOLEANU: De regulă, după ce ieşi din lucru, unde-ţi omori timpul liber. Şi cu ce treburi te îndeletniceşti?
STOICAN: Nu-l omor nicăieri. Şi nu mă îndeletnicesc cu nimic. Important. Mă duc direct acasă.
NADOLEANU: În oraş, nu te duci?
STOICAN: Ce să fac? Să număr pietrele? De pe stradă? Dacă mă duc o dată sau de două ori pe an, domnule inspector, e un lucru mare. Şi atunci, mă duc la un spectacol de teatru. Sus. La galerie. Dacă nu am de rezolvat, eventual, vreo problemă urgentă, de familie.
NADOLEANU: Acasă, cînd ajungi, ce faci?
STOICAN: Ca omul. Mă odihnesc. De-mi rămîne ceva timp, citesc.
NADOLEANU (explozie): Formidabil! Excelent! Aici am năzuit să te aduc! Te-am prins, Stoicane! (Către furiei): Furier, ai notat totul?
FURIERUL: Absolut! Nu mi-a scăpat nimic.
NADOLEANU: Bravo! Felicitări! Şi vezi să nu-ţi scape… că te pulverizez. Şi dispari în neant.
FURIERUL: Să trăiţi! Fiţi fără grijă domnule inspector!
NADOLEANU (însufleţit): Te am aici, în mînă, băieţaş! Nu te joci, tu, cu Nadoleanu!
STOICAN: Nu văd cum, domnule inspector!
NADOLEANU: Atunci, răspunde! (Enumerînd pe degete): Dacă în ziua de 19 iunie, programul de lucru a fost normal. Şi ai ieşit din serviciu la orele 18, şase seara – unu – Dacă de la Atelierele CFR „Griviţa Roşie” şi pînă acasă, nu-ţi sînt necesare decît două ore – doi – Şi dacă după ce ieşi din serviciu, nu obişnuieşti să te duci în oraş, să-ţi omori timpul liber – trei – Ce căutai la orele 24, în dreptul Prefecturii? Mai poate fi vorba de o coincidenţă! Răspunde… Radu Stoican!
STOICAN: Da, domnule inspector! Mai poate fi!
NADOLEANU: Să vedem. Şi să analizăm. Eu nu te înţeleg.
STOICAN: N-aş putea să vă dau un răspuns în două cuvinte. Daţi-mi voie să-mi reiau firul!
NADOLEANU: Poftim! Dar fără literatură!
STOICAN: Vă promit. Fără.
NADOLEANU: Dă-i drumul. Ascult!
STOICAN: Nu aveam nici o lescaie în buzunar. Şi cum pînă la salariu mai erau cîteva zile, m-am abătut din drum. Şi m-am oprit în Floreasca, la un prieten, să-mi împrumute nişte bani.
NADOLEANU: Ai declarat că după ce ieşi din serviciu, nu-ţi omori timpul liber în oraş? Şi că te duci direct acasă.
STOICAN: În afară, doar, de o zi sau două pe an, cînd nu. Şi cînd, potrivit aceloraşi declaraţii, mă duc la Teatru. Ori altundeva, dacă a intervenit o problemă urgentă.
NADOLEANU: Cu alte cuvinte, data de 19 iunie, a ocupat în calendarul preocupărilor tale, una din aceste două zile ale anului!?
STOICAN: Exact!
NADOLEANU: Poveşti! Vorbe de clacă, Stoicane! Astea sînt bune să le depeni iarna, la gura sobei. Nu mie! Te credeam om serios. Dar văd că m-am înşelat!
STOICAN: V-am spus că aparenţele înşală, domnule inspector!
NADOLEANU (se uită la ceas): Au trecut două ore. Mai sînt 60 de minute.
STOICAN: Îmi daţi voie să continui?
NADOLEANU: Desigur! Dă-i cărbuni!
STOICAN: Cum nu-mi găsisem prietenul acasă, a trebuit să-l aştept. Dar de bine ce s-a întors, am fost nevoit, într-un tîrziu, să plec tot cu buzunarul gol. Nu avea nici el bani. Şi fusese plecat în Rahova, la nişte rude, să se împrumute. Însă, avusese, ca şi mine, aceeaşi baftă.
NADOLEANU: Cum îl cheamă pe prietenul acesta al tău?
STOICAN: Virgil.
NADOLEANU: Şi mai cum?
STOICAN: Pribeagu.
NADOLEANU: Pe ce stradă şi la ce număr din Floreasca?...
STOICAN: Asta n-o mai ştiu.
NADOLEANU: Cum nu ştii? Măi, Stoican, ori eşti sărit de pe fix? Ori mă crezi pe mine tîmpit?! Ai fost în Floreasca, la acest Pribeagu, să-ţi împrumute nişte bani?
STOICAN: Am fost.
NADOLEANU: Strada şi numărul unde locuieşte!
STOICAN: Am spus odată că nu le cunosc, domnule inspector!
NADOLEANU (sărit din calm): Hristoşii tăi de ordinar! Te fac eu să-ţi aduci aminte!
STOICAN: Domnule inspector, este adevărat ce vă spun. În Cartierul Floreasca, edilii Capitalei n-au pus nici o tablă indicatoare, cu denumirea unor străzilor. Cît despre numere, nici atît. Eu mă duc la acest prieten cu ochii închişi. Dar despre stradă şi număr, habar nu am!
NADOLEANU: Poate nu ştii nici unde lucrează?!
STOICAN: Ba asta ştiu. La Gara Chitila. Este acar.
NADOLEANU: Aşa, da! Bravo, Stoicane! Vezi că poţi fi băiat înţelegător? Ba chiar şi inteligent? Atunci cînd vrei?! Să sperăm că dacă va fi cazul să mă conduci acasă. La dînsul. Pentru confirmare. Ai să-i nimereşti adresa.
STOICAN: Nici o grijă, domnule inspector! O nimeresc.
NADOLEANU (moment de reflecţie): Iar acum, după această istorioară, bună de adormit copiii, ce poţi să-mi ciripeşti despre acţiunea întreprinsă? În noaptea de 19 spre 20 iunie? Şi prezenţa ta, la orele 24, în dreptul Prefecturii? Din tot ce mi-ai declarat, nu a reieşit nimic demn de reţinut.
STOICAN: Domnule inspector, eu vă spun că prezenţa mea, n-a fost decît întîmplătoare. Şi că este, pur şi simplu, o coincidenţă.
NADOLEANU (sceptic): Dar legăturile comisarului şef George Dragoman cu voi, opozanţii regimului, sînt tot întîmplătoare? Şi este tot o coincidenţă?
STOICAN: Despre aceste legături, nu ştiu chiar nimic. Declaraţiile de la dosar, date în acest sens, sînt clare. Deplîng moartea domnului comisar. Şi regret sincer nerozia făcută, dacă, în adevăr, a făcut-o.
NADOLEANU: Bine! Vom vedea noi! Poţi să continui!
STOICAN: Zăbovisem la Virgil Pribeagu cîteva ceasuri bune. Eram leşinat de foame, slăbit de puteri şi indispus la culme. Întrucît nu găsisem bani să împrumut. Totuşi mă întorceam acasă nerăbdător. Intenţionam să înfulec, la repezeală ceva. Apoi să mă întind în pat. Şi să apuc, pînă la ziuă, cîteva ore de somn. Dacă proprietarul casei unde locuiesc, nu-mi aruncase lucrurile în stradă. Pentru neplata, la timp, a chiriei.
NADOLEANU: Ce traseu ai parcurs?
STOICAN: Arcul de Triumf, Piaţa Aviatorilor, apoi am trecut prin faţa Palatului şi am coborît spre Cişmigiu.
NADOLEANU: De ce?
STOICAN: Să tai drumul de-a dreptul! Am ieşit prin Sărindar şi am traversat Bulevardul Elisabeta. Urmînd, ca după alte cîteva străzi răzbătute, să ajung acasă. Dar, acasă n-am mai ajuns. Cînd mă aflam în dreptul Prefecturii, m-am pomenit sub o ploaie de gloanţe, care începuseră să-mi fluiere pe la urechi.
NADOLEANU: Cum ai reacţionat în acel moment?
STOICAN: Am luat-o, înfricoşat, la sănătoasa. Aidoma celorlalţi trecători. Pînă cînd am fost încercuit de maşinile poliţiei şi arestat.
NADOLEANU: Ce s-a întîmplat cu ceilalţi indivizi?
STOICAN: Au continuat să fugă. Erau mai iuţi de picior.
NADOLEANU: Încotro?
STOICAN: Spre Cişmigiu (Mică pauză). Cum s-au petrecut lucrurile şi cine sînt autorii acestei acţiuni, n-aş putea să vă spun. Cert este că trecerea mea, la orele 24, prin dreptul Prefecturii, coincide cu momentul dispariţiei servietei. Şi cu focul dezlănţuit, în care era, cît pe-aici, să dau ortul popii, ca un tîlhar de drumul mare.
NADOLEANU: Asta s-o crezi, tu! Eu, din păcate, Stoicane, mă îndoiesc. Nu cred în poveşti. Vreau să aflu de la tine lucruri noi şi sigure. Şi nicidecum asemenea născociri. Ţinînd cont de suspiciunile mele, ce declaraţii mai ai de făcut?
STOICAN: Nici una. Asta-i tot ce ştiu.
NADOLEANU: Gîndeşte-te bine! Că nu mai prea am timp la dispoziţie
STOICAN: M-am gîndit, domnule inspector.
NADOLEANU: Şi care este rezultatul?
STOICAN: Nimic! (Ridică din umeri) Nu cunosc altceva, în plus! (Pauză).
NADOLEANU: Vorbeşte, Stoicane! Viaţa şi libertatea ta stau în mîinile mele. Sînt investit cu puteri discreţionare asupra sorţii deţinuţilor aflaţi în anchetă. Şi supuşi interogatoriilor.
STOICAN: Repet, domnule inspector! Nu am nimic de adăugat!
NADOLEANU: Oare chiar ţi s-a urît de viaţă?
STOICAN: D-apoi, chiar că mi s-a urît! În ziua de astăzi, cînd comuniştii sînt la putere, nu-i o fericire prea grozavă să trăieşti. Decît aşa o viaţă, mai bine moartea. Şi Adios muchachos!
NADOLEANU: Păcat de tinereţea ta! Dar nu ţi-o stric, eu. Ţi-o strici, tu! Ai să mă rogi în genunchi să-ţi trag un glonte în cap. Şi să-ţi curm zilele. Însă, n-am să vreau. Am să rîd. Da. Am să-ţi rîd în nas. (Sună). Să vezi ce te aşteaptă. Un moment – numai.
GARDIANUL (în uşă): Ordonaţi!
NADOLEANU: Invită-l la mine pe Igor Baconski. Consilierul sovietic.
GARDIANUL (nedumerit): Cine, rusul? – Nu-nţeleg, dom’inspector!
NADOLEANU (grav): Rusul, idiotule! Rusul! Ieşi afară! Şi dă-ţi o palmă, singur!
GARDIANUL: Să trăiţi!
NADOLEANU: Radu Stoican, te-ai gîndit? Nu te încăpăţîna! Acuşi va fi prea tîrziu! Şi nu voi mai putea face nimic pentru tine.
STOICAN: Domnule inspector, nu mai sînt copil, să mă sperii de Bau-bau sau de Baba-Cloanţa! Ce-am avut de spus, am spus! Restul numai Dumnezeu ştie. Şi cu cei care au pus mîna pe servietă! (Uşa se deschide. Apare un individ blond, cu capul descoperit, spilcuit, îmbrăcat într-un halat alb, sub care se văd carîmbii cizmelor. În mînă are o trusă medicală, în forma unei serviete).
BACONSKI (în uşă, înaintînd): Te salut, inspectore! (Zîmbet demonic).
NADOLEANU: (întîmpinîndu-l şi întinzîndu-i mîna): Bun venit, gospodin Baconski!
BACONSKI: Te văd posomorît. De ce?
NADOLEANU: Te-am chemat, dragă doctore, să colaborăm în rezolvarea unui caz. De-abia ai fost detaşat, de la KGB la Securitate! Şi iată, s-a şi ivit prilejul. Am nevoie de experienţa şi iscusinţa dumitale.
BACONSKI: Cu mare plăcere. Sînt încîntat.
NADOLEANU: Mă bucur că eşti născut în Transnistria, în Moldova sovietică, de peste Nistru. Şi că ne înreţinem în română. Deoarece eu nu stăpînesc limba lui Puskin. Decît în mică măsură.
BACONSKI: Nu te-ngrijora! Ne vom înţelege perfect. Ca nişte fraţi născuţi de aceeaşi mamă.
NADOLEANU (arătîndu-i-l pe Stoican): Doctore, acest băiat, din faţa noastră, suferă de amnezie.
BACONSKI (fixîndu-l sfredelitor): Serios? Asta-i foarte grav.
NADOLEANU (semn cu mîna la cap): E bolnav, săracul! Şi-a pierdut memoria.
BACONSKI: Ce simptome are? Cum se manifestă?
NADOLEANU: Nu-şi aminteşte anumite date şi amănunte, de care am absolută nevoie.
BACONSKI: Puţină răbdare, inspectore! Trebuie să-i facem un mic tratament. (Depune trusa medicală pe masă).
NADOLEANU: Te rog! Fă-i tratamentul! E băiat tînăr. Şi e păcat să rămînă, toată viaţa, cu acest beteşug.
BACONSKI (rîde prosteşte): Pentru mine, e o adevărată plăcere să-l lecuiesc. Vedeţi? (Deschide trusa medicală): În această trusă sînt nişte ace de seringă. Cu ajutorul lor îi va reveni memoria.
NADOLEANU: Foarte bine! Doctore, ocupă-te de el cu toată atenţia!
BACONSKI (vine la Stoican): Tinere! (Îi face semn să se scoale) Ridică-te! Şi aşază-te aici! Pe scaunul ăsta! (Îi arată scaunul cu chingi. Stoican se conformează, ridicîndu-se anevoios. Imediat Baconski îi încrucişează două curele peste piept, iar capetele acestora le prinde în clame de spătar. Îi aduce mîna dreaptă la spate, fixînd-o într-o cătuşă, în timp ce stînga îi este fixată în cătuşa de pe masă. Apoi, îi fixează picioarele în două curele. În acest timp rîde ca un tîmp, cercetînd curelele şi cătuşele şi glăsuind: „Aşa-i bine! Minunat!” Trece apoi de cealaltă parte a mesei, în faţa lui Stoican. Din trusa medicală ia o lampă de spirt şi etalează mai multe unelte de tortură. Aprinde lampa. Scoate cîteva ace de seringă şi le studiază dimensiunile. Apoi, din aceeaşi trusă ia un cleşte. Prinde un ac şi în timp ce-l flambează, spune: „Un moment! Atîta doar! Şi bolnavul se va însănătoşi”).
NADOLEANU (în timp ce Baconski îşi pregăteşte ustensilele): Pentru binele tău, Stoicane! Fii om rezonabil şi mărturiseşte. Nu da rusnacului ocazia să te tortureze.
STOICAN: De ce? Mă credeţi chiar atît de slab?
NADOLEANU: Dimpotrivă! Eşti destul de tare şi chiar curajos! Dar toată tăria şi curajul tău, nu vor preţui nici cît o ceapă degerată, cînd îţi va strivi degetele de la mîini. Şi te va arde cu lampa de spirt. De ce eşti catîr? Gîndeşte-te! Vei rămîne schilod pe viaţă!
STOICAN: Mulţumesc! Sînteţi nespus de atent cu mine, domnule inspector! Îmi purtaţi o adevărată grijă. Părintească. Regret însă că nu cunosc şi alte amănunte. Pentru a vi le dezvălui! (Pauză). Precum i-aţi explicat KGB-istului, memoria mea este atinsă de amnezie. Şi nu poate funcţiona. (Nadoleanu se întoarce şi dă drumul aparatului de radio la intensitate maximă. Un gest şi Baconski îl prinde pe Stoican de un deget).
BACONSKI: Stai cuminte! Brusc, îi înfinge acul înroşit sub unghie. Stoican ţipă, acoperit de muzica radio-ului).
NADOLEANU (smucindu-l de păr): Vorbeşte, nemernicule! Unde este servieta? Care era conţinutul ei? Ce legături au existat între voi şi comisarul George Dragoman? (Stoican nu poate vorbi, dar dă negativ din cap. Nadoleanu potriveşte aparatul la pianissimo. Şi gest către Baconski, care scoate acul). Dacă îmi spui, te pun în libertate. Şi te absolv de orice pedeapsă. Mărturiseşte, mă!
STOICAN (abia şoptit): Dacă aş cunoaşte. Nu aş da cu piciorul într-o asemenea favoare.
NADOLEANU: Idiotule! Meriţi să fi tăiat bucăţi. Şi aruncat la cîini! (Dă aparatul la mai tare). Doctore, continuă-ţi opera! (Cu aceeaşi dexteritate, îi introduce al doilea ac. Stoican geme mut, prelung, apoi leşină. Baconski rîde în hohote).
FURIERUL (îngrozit, se ridică de pe scaun): Domnule inspector, vă rog permiteţi-mi să plec! Nu mai pot rezista. (Vrea să plece).
NADOLEANU: Înapoi, boule! Treci la loc, vită încălţată! (Închide aparatul. Şi către Baconski): Ce faci, doctore? Îl omori? Nu am ce face cu el mort!
BACONSKI (gest cu mîna): Nu te alarma! Nu moare. Acum doarme.
NADOLEANU: Trezeşte-l! Poate i-au venit minţile la cap!
BACONSKI: Puţină răbdare, inspectore! Şi îl voi însufleţi (Scoate o sticlă cu amoniac şi o apropie de nasul lui Stoican. Acesta se trezeşte gemînd, încercînd să-şi smulgă mîna din cătuşă).
NADOLEANU (către furier): Ce-i, mă, neisprăvitule! Te-a apucat mila? Dacă eşti fată mare, cine Dumnezeii mă-tii te-a adus la Securitate? Aici să-mi stai! Ţeapăn! Că de nu, îţi fac raport. Şi te dau pe mîna Tribunalului Militar. (Revine la Stoican): Asta o meriţi, băieţaş! Dacă nu vrei să ne înţelegem cu vorba bună! Să continuăm. Poate ai s-o termini odată cu încăpăţînarea asta!
STOICAN (şoptit): Cu vorbă bună, da… Ne înţelegeam. Dar depinde… Să vedem ce întrebări îmi veţi mai adresa!
NADOLEANU (gest către Baconski, care-i scoate acul): Va să zică, în momentul cînd comisarul Otînjac a deschis focul, ai luat-o la sănătoasa. Asemenea celorlalţi trecători. Pînă cînd, îndrugai, tu, adineauri, ai fost încercuit de maşinile poliţiei. Şi arestat.
STOICAN: Aşa am declarat. Exact.
NADOLEANU: Prin urmare, voi eraţi nişte trecători, nu?
STOICAN: Da. Cel puţin, eu. De ceilalţi, nu ştiu.
NADOLEANU: Ei bine! Am luat notă. Şi cîţi trecători zici că eraţi?
STOICAN: Trei!
NADOLEANU: Trei?! Numai trei?
STOICAN: Numai!
NADOLEANU: Cine erau?
STOICAN: Eram eu. Apoi încă un bărbat. Şi mai era o femeie.
NADOLEANU: Cum arătau?
STOICAN: Păi, de unde să ştiu? Nu le-am văzut faţa. Alergau înaintea mea.
NADOLEANU: Şi nu poţi să-mi dai cîteva semnalmente?
STOICAN (gest din cap, afirmativ): Bărbatul era înalt şi mătăhălos. Iar femeia era blondă şi pipernicită.
NADOLEANU: Stai, stai, stai! Dacă nu le-ai văzut faţa, de unde ştii că femeia era blondă?
STOICAN: Avea părul răsfirat pe umeri şi spate.
NADOLEANU: Putea să fie şi brunetă, ori şatenă. Şi să aibă părul răsfirat!
STOICAN: I-am distins culoarea. Străzile erau bine iluminate.
NADOLEANU (din răsputeri): Minţi, impertinentule! Minţi cu neruşianre! Atît femeia cît şi bărbatul au fost între timp arestaţi. Semnalmentele nu corespund. Şi nici nu mă interesau. Am voit numai să văd pînă unde poţi să ajungi cu această neobrăzare şi prostie!
STOICAN: Nu se poate! Este imposibil să fi fost…
NADOLEANU: Ba se poate! Mi-au mărturisit tot. Nici nu mă mai interesează mărturiile tale. Am să-i pun în libertate chiar acum. E lipsit de sens să-i mai ţin la beci. (Sună).
GARDIANUL (în uşă): Ordonaţi, dom’le inspector!
NADOLEANU: Să vină la mine comisarul Otînjac!
GARDIANUL: Am înţeles! Să trăiţi!
STOICAN (aparte): Nu mă aşteptam. Păcat de sacrificiul comisarului Dragoman. Şi de rezistenţa mea de pînă acum! Nu le reproşez nimic. Amicilor mei. De fier să fii şi tot nu poţi rezista interogatorului acestor monştri! Mai bine mărturiseam şi eu. Poate mă punea, şi pe mine, pe liber!
OTÎNJAC (în uşă): La ordin, dom’şef!
NADOLEANU: Pune-i în libertate pe complicii lui Stoican! Le-am promis oamenilor că astăzi îi eliberez. Şi ştii prea bine că la mine o promisiune, e un lucru sfînt. Iar cuvîntul – o dată dat – e cuvînt.
OTîNJAC: Să trăiţi! Ordinul dumneavoastră va fi executat imediat! (Dă să iasă).
NADOLEANU: Dar nu-i elibera, Otînjac! înainte de a-i supune unei confruntări! Şi de a-i prezenta acestui „incocent” trecător! (Lui Stoican): Parcă-mi spuneai că eraţi nişte trecători, nu? (Nu răspunde. Este derutat).
OTÎNJAC: Pot să mă duc şi să-i aduc, dom’şef?
NADOLEANU (răstit): Încă n-ai plecat? Mişcă! Executarea!
OTÎNJAC: Să trăiţi! Numaidecît! (Iese).
NADOLEANU: Eşti sigur că aţi fost numai trei trecători?
STOICAN: Sînt.
NADOLEANU: Absolut?
STOICAN: Absolut!
NADOLEANU (luînd din dosar fotografia lui Ariton): Dar acest individ, nu s-a aflat cu voi?
STOICAN (tresărind. Apoi, uitîndu-se impertubabil): Ba, da!
NADOLEANU: Şi atunci, dacă s-a aflat, cum de ai tupeul să minţi? Şi să susţii că aţi fost numai trei?
STOICAN: Ce rost avea să-l mai fi pus la număr? A fost împuşcat în timpul declanşării focului.
NADOLEANU: Şi nici cu el nu te-ai cunoscut? Era tot un trecător, ca tine? Şi ca ceilalţi doi arestaţi, cu care am să te înfăţişez?
STOICAN (după o pauză): Nu ştiu!
NADOLEANU: Recunoaşte, Stoicane! Nu mai are rost să tăgăduieşti! (Pauză). Părinţii lui te cunosc. Mi-au declarat că eraţi prieteni. (Îi întinde nişte hîrtii). Poftim, declaraţiile!...
STOICAN (aparte): „Părinţii lui? Cum, părinţii lui? Ei au murit la cutremurul din 1940! Nu puteau, din mormînt, să dea aceste declaraţii. Prin urmare, acţiunea noastră a reuşit. Iar arestarea celor doi colegi, nu-i decît un truc”. (Sigur pe situaţie): Ce să vă răspund, domnule inspector? Vă rog formulaţi întrebarea mai clar! M-aţi zăpăcit de-a binelea cu acestă avalanşă de întrebări! Nici nu mai ştiu cum mă cheamă. Şi pe ce lume trăiesc!
NADOLEANU (surîzător, încredinţat de succes): Tinerelul acesta, din fotografie, a fost tot un trecător? Şi nu v-aţi cunoscut amîndoi?
STOICAN (răspicat): Da!... tot un trecător. Şi amîndoi nu ne-am cunoscut! De unde mă cunosc părinţii lui, Dumnezeu să-i înţeleagă! Eu nu-i cunosc. Şi voi fi tot atît de încîntat, de veţi găsi de cuviinţă să mi-i prezentaţi, pe cît voi fi acuşi. Cînd mă veţi confrunta cu cei doi indivizi priponiţi, pe care urmează să-i eliberaţi.
NADOLEANU (înfuriat): Părinţii mă-tii de borfaş afurisit! Las’ că-ţi arăt, eu, ţie! Ia-l în primire, Baconski! Tratează-l fără menajamente!
BACONSKI (rîde): La mine asta-i o adevărată joacă şi plăcere. (Îi prinde un deget în cleşte şi începe să strîngă. Stoican, un hohot dement de rîs. Apoi, un ţipăt şi leşin. Baconski, cu sticla de amoniac, îl readuce, după un timp, în simţuri).
NADOLEANU: Ţi-ai revenit, nemernicule? Răspunde! Cine este tînărul din fotografie?
STOICAN (şoptit): Nu-l cunosc.
NADOLEANU: A făcut parte din grupul vostru?
STOICAN: Nu ştiu despre ce grup vorbiţi.
NADOLEANU: Nu l-ai văzut niciodată?
STOICAN: Ce să văd?
NADOLEANU: Pe acest individ.
STOICAN: Nu.
NADOLEANU: Nu l-ai cunoscut nici din vedere?
STOICAN: Nici!
NADOLEANU: Dar părinţii lui sînt nebuni să susţină că te cunosc. Şi că ai fost prieten cu fiul lor?
STOICAN: Vreau să fiu confruntat cu aceşti părinţi. Pînă atunci, nu mai declar nimic. (Ţipă). Nimic! Nimic, bestiilor! Auziţi?
NADOLEANU (răcnind către Baconski): Gata!!! Doctore, făţi meseria! (Cu o mişcare energică, Baconski, scoate din trusă un şnur de mătase neagră, iar cu altă mişcare precisă, îl petrece după gîtul victimei. Apoi, strînge şi rîde demenţial. Furierul îşi acoperă ochii, în timp ce Nadoleanu priveşte hipnotizat la convulsiile lui Stoican, care, încet, încet rămîne inert.
BACONSKI: Îşi dă duhul. S-a isprăvit cu el. (Tot cu mişcări rapide, dezleagă pe Stoican din cătuşe şi chingi. Îl ia în braţe, aşezîndu-l pe fotoliul din faţa biroului. Nadoleanu sună. Gardianul intră, precipitat.
NADOLEANU: Cheamă-i la mine pe doctorul Prefecturii şi Comisarul Otînjac! (Gardianul iese. Baconski îşi strînge tacticos ustensilele). Nu mai am nevoie de dumneata! La revedere! Şi mulţumesc.
BACONSKI: Salutare! Sper că ţi-am fost de folos. (Iese. Cei doi se încrucişează în uşă).
DOCTORUL: Inspectore, ce caută la dumneata casapul ăsta KGB-ist?
NADOLEANU (calm, evitînd răspunsul): Domnule doctor, un arestat a decedat în timpul anchetei. Cred că a suferit un atac de cord. Te rog să întocmeşti actul de deces!
DOCTORUL (examinînd cadavrul): Dragă inspectore, mă aflu în faţa unui strangulat. Nu pot elibera un certificat cu diagnostic fals!
NADOLEANU: Ăsta a fodt un răzvrătit!
DOCTORUL: N-are importanţă! A fost, oricum, un om!
NADOLEANU: Refuzi întocmirea certificatului?
DOCTORUL: Sînt medic, domnule Nadoleanu!
NADOLEANU: Iar eu sînt inspector şef în Securitatea statului…
DOCTORUL: Ce s-a întîmplat aici, este o crimă, şi îmi ceri s-o legalizez?
OTÎNJAC (intră): La ordinul dumneavoastră, dom’şef!
NADOLEANU (privindu-l pe doctor în ochi): Otînjac, ia-ţi arestatul! Du-l în celulă şi atîrnă-l de gratii! Peste o jumătate de oră va veni domnul doctor să constate decesul. Individul s-a sinucis: „Moarte prin strangulare”. Executarea! (Otînjac cheamă gardianul şi-l scot pe Stoican din scenă. Furierul, de asemenea iese, ştergîndu-şi ochii înlăcrimaţi).
DOCTORUL: Ce nelegiuire a comis acest tînăr, de l-ai supus la o asemenea moarte? Gîndeşte-te, inspectore, s-ar putea să-i superi pe cei… mari!
NADOLEANU: Ei, şi? N-au decît! De asta trebuie să ne doară capul? Mai bine ar trebui să nu uităm că sîntem medicul salariat al Prefecturii. Sau dacă vrei al Inspectorului de Poliţie şi Securitate.
DOCTORUL: Nu uit. Ar fi absurd. Dar, ca om şi prin profesiunea mea, îmi exprim părerea atunci cînd unii sărim peste cal!
NADOLEANU: Reţine-ţi părerile, dacă nu vezi lucrurile clar. Şi nu ai simţul politicului. Viaţa nu-i chiar atît de simplă, precum ne apare la prima înfăţişare, s-o putem înţelege în toată complexitatea sa. În lumea asta, doctore, există ceva putred, ceva infecţios. Există o cangrenă, sau mai curînd un cancer, numit capitalism. Înfiltrat în structura acestei societăţi şi localizat din strămoşi aici, care trebuie numaidecît operat. Şi extirpat pînă în cele mai profunde ţesuturi. Altfel, evoluţia comunismului spre viitor, şi chiar existenţa noastră, vor fi mai puţin decît probabile.
DOCTORUL: Inutil, inspectore! Totul este zadarnic. Operaţia nu va reuşi!
NADOLEANU: Ce te face să crezi?
DOCTORUL: Erup metastazele…

SFÎRŞIT